CULTURA ANTROPOLOGICĂ

Reveniri. Vinovaţii fără vină

Nicolae Constantinescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 21 (577), 1 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-21-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura577.compressed.pdf

 

Cu dispariţia (mă rog, încetarea apariţiei pe hârtie) a revistei „Cultura” a lui Augustin Buzura, numărul publicaţiilor săptămânale de profil s-a diminuat considerabil, iar „felia” de care mă ocup eu – cartea de etnologie, folclor, antropologie – a rămas în vânt, publicaţiile de specialitate, precum „Revista de Etnografie şi Folclor”, devenită „Journal of Ethnography and Folklore”, sunt anuale, nici măcar semestriale, necum trimestriale, încât, cum îi spuneam unui coleg de breaslă care mă întreba unde mai public, de când scrii şi până când apare „materialul”, ai uitat, practic, şi despre ce, şi ce ai scris. Ca atare, reluarea apariției acestei publicații, fie și în format electronic, înseamnă pentru mulți dintre colaboratorii și cititorii revistei „Cultura” o revenire la viață, la o relativă normalitate.

Mă uit în arhiva calculatorului meu şi constat că o amplă cronică la studiul lui Ion Taloş, „Omul şi leul. Studiu de antropologie culturală”, Editura Academiei Române, 2013, 613 p., am trimis-o unei stimabile reviste care apare, din lipsă de fonduri, „când iese de sub tipar” şi nici atunci! Selectez aici câteva pasaje din ampla cronică scrisă la timpul cuvenit, încercând să repar o vină care nu-mi aparţine.

Volumul „Omul şi leul. Studiu de antropologie culturală” (2013), anticipat de o comunicare la Academia Română, „Lupta voinicului cu leul – folclor şi literatură medievală” (2004), publicată ca „Lupta voinicului cu leul. Mit şi iniţiere în folclorul românesc”, Editura Academiei Române, 2007, dă măsura deplinei maturităţii ştiinţifice a savantului român, care depăşeşte, cu studiul de faţă, ca şi cu celelalte două („Meşterul Manole”, I, 1973, 469 p., II, 1993, 490 p., „Cununia Fraţilor şi Nunta Soarelui. Incestul zădărnicit în folclorul românesc şi universal”, 2004, 959 p.) limitele cercetării de folclor comparat sau de folclor literar din perspectivă comparată, dându-ne o mostră de ceea ce s-ar putea numi „antropologia textului folcloric”, în apropierea unor modele recognoscibile, de exemplu, în studiile lui Petru Caraman, Mircea Eliade, Adrian Fochi.

„Obiectul” studiului este colindul românesc reţinut de Monica Brătulescu în tipologia sa („Colinda românească. The Romanian Colinda (Winter-Solstice Songs)”, Editura Minerva, Seria „Universitas”, 1981, p. 205-207), sub. 55, Leul – „Voinicul înfruntă leul; îl capturează şi îl aduce acasă legat cu o curea”, cu mai multe subtipuri: „55 a – Leul scapă cu fuga”, „55 b – Leul este ucis”, „55 B – Voinicul înfruntă leul pentru a pedepsi răpirea sorei”, „55 c – Înfruntarea dintre voinic şi leu porneşte de la o dispută pentru oi”, cu mai multe zeci de variante.

„Colinda leului”, statuează indeniabil Ion Taloş, „narează o temă specifică a folclorului românesc”, studiată sau doar atinsă, în treacăt, de cercetători redutabili ai creaţiei populare din arealul carpato-danubiano-pontic, începând cu Nicolae Densuşianu, urmat de Gavril Todica, continuat de Adrian Fochi, Octavian Buhociu, Mihai Pop, Gheorghe Isa, Monica Brătulescu, Ion Taloş, Al. Filipaşcu, Vasile V. Filip, ale căror contribuţii sunt examinate critic de exeget într-o secvenţă a studiului introductiv, „Leul în colindele româneşti. Un Hercules carpatin” (p. 208-212).

Dar până a ajunge la această concluzie, autorul face un adevărat „tour de force”, sintetizând, în circa 200 de pagini, o uriaşă informaţie despre „Leul în cultura materială şi spirituală”, din paleolitic până în timpurile istorice, din Babilon până pe plaiurile carpatice, cu incursiuni în literatura scrisă, de la epopeea lui Ghilgameş la Homer şi de aici în epopeile europene medievale şi în literatura orală, în basmul popular, în legenda populară europeană, în literatura populară africană. O asemenea cercetare exhaustivă (a se vedea Bibliografia enormă, p. 277-305, circa 800 de titluri!) nu putea să se încheie decât cu o serie de aprecieri ferme, cu caracter de generalitate, de la care orice cercetare ulterioară a temei trebuie să plece.

60 de ilustraţii şi bibliografia vastă separă partea introductivă, studiul propriu-zis, de „Corpusul de texte”, p. 307-590, cuprinzând 427 de variante (plus alte 7 „indicate numai bibliografic”), grupate în patru tipuri, dintre care primul, „Lupta junelui cu leul”, divizat în mai multe subtipuri („I.1. Junele vrea să-şi măsoare forţele cu ale leului”, textele 1-130, cele mai multe; I.2. „Voinicul se pregăteşte de luptă cu leul în prezenţa mamei sale”, textele 131-184; până la I.6. „Preţul leului legat”, t. 311, 312. Tipul II, „Junele, leul şi muntele fără oi”, tipul III, „Împăratul, leul şi junele”, şi tipul IV, „Gonirea şi prinderea leului”, cuprinzând, fiecare, cum se vede, mai puţine variante. Bazată pe un număr de câteva ori mai mare decât acela avut în vedere de Monica Brătulescu în tipologia sa din 1981, amintită mai sus, noua ordonare a textelor realizată de Ion Taloş pare a ne oferi o imagine mai exactă a unităţii, pe de o parte, şi a diversităţii colindului cu leul, prezentată sintetic în graficele de sub „Tipologizarea textelor”, urmată de o „Privire generală asupra tipurilor şi subtipurilor colindei leului”.

Cu atâta experienţă de cercetare în spate, Ion Taloş nu scapă, totuşi, capcanei de a căuta „locul de geneză a colindei”, de a identifica „elemente genetice comune”, un fel de „ADN al tipurilor”, încercând, în alte condiţii şi cu alte mijloace, ceea ce Vladimir Propp făcea, pe un corpus încă mai limitat, în „Rădăcinile istorice ale basmului fantastic” (1946, trad. rom. 1973).

Cred că o astfel de „fosilă”, rămasă încă vie în cele peste 400 de variante cunoscute, este şi leul din colindele româneşti. Animalul feroce, felina, prădătorul din spaţiul african, regele. Perspectiva genetică asupra folclorului, căutarea „rădăcinilor”, „ADN- eului tipurilor” e o marotă multiseculară a folcloriştilor, care a înfierbântat minţile multora şi a dus la dispute, la „polemici” încă neîncheiate. O rezolvare plauzibilă a acestei chestiuni obsedante poate fi găsită în teza lui Mircea Eliade despre „fosilele vii” din textele orale: „În folklor (păstrez grafia autorului şi a editorilor – n. n., N. C.) se întâlnesc astăzi, forme din mai multe ere (subl. aut.), reprezentând etape mentale diferite. Găsim o legendă cu substrat istoric relativ recent, găsim un cântec popular de inspiraţie contemporană, alături de forme medievale, precreştine sau chiar preistorice” (Mircea Eliade, „Speologie, istorie, folklor” în vol. „Fragmentarium”, 1939, republicat în Mircea Eliade, „Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie”. Ediţie şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, Editura Junimea, Iaşi, 1992, p. 301-304).

Animalul feroce, felina, prădătorul din spaţiul african, regele animalelor din fabule şi povestiri eroice s-a esenţializat, şi-a lepădat coama „leonină”, şi-a retras ghearele tăioase, a devenit un „simbol”, dormind „sub umbră de mălin verde”, „subt un spine măzărat”, „sub un brad de aburiu”, „sub un chit mare-nflorit”, „subt un rug mândru-nflorit” etc. etc. (pentru explicarea „lexicului” colindului, vezi „Glosar”, p. 591-596, întocmit cu deosebită acribie filologică, dându-se, pentru fiecare item, şi micro-contextul sau co-textul în care apare, respectiv varianta care îl conţine), adversar, în limitele imaginarului popular, al „junelui” Ion, sau cum l-o fi chemat pe cel colindat, plecat la vânătoare, sub privegherea mamei sau a iubitei (de remarcat absenţa cvasitotală a tatălui sau a altor personaje masculine din colinda în discuţie), să aducă un leu legat, „Ne-mpuşcat, nesăgetat,/ Numai viu, nevătămat”, trofeu simbolic într-o întrecere sportivă care nu a avut niciodată loc, dar de care, iată, colindătorii îşi aduc aminte în fiecare an, cu detalii surprinzătoare, ca şi cum s-ar fi întâmplat nu de mult, în imediata apropiere a unui sat românesc din Transilvania sau de aiurea…

Schimbând ceea ce e de schimbat, putem zice că voinicul-savant Ion (Taloş) l-a dovedit pe leu (l-a „adus”) şi s-a încununat victorios în faţa obştei folcloriştilor şi etnologilor de pretutindeni.