CULTURA ISTORIEI
Rubrica ELOGIU LATINITĂȚII
Țările Române, „populate de coloniile romane din timpul lui Traian”
Ioan-Aurel Pop
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 21 (577), 1 iunie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-21-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura577.compressed.pdf
În secolul al XVI-lea ajung să fie la modă printre savanți cosmografiile, adică descrierile geografico-istorice și etnografice ale lumii, ale țărilor lumii. Se mai scrie încă mult în latinește, limba comună a savanților, dar se trece tot mai mult la limbile vernaculare.
Sebastian Münster (1489-1552), umanist ebraizant și cosmograf german, călugăr franciscan, a predat la Heidelberg și Basel, a aderat la Reformă. A scris o Cosmografie, publicată inițial la 1544, în latină și germană. El spune că, în sprijinul originii romane a românilor, „se invocă graiul roman care se mai păstrează până și acum la acest neam, dar totuși atât de corupt în întregime, încât abia mai este înțeles de un roman”. De asemenea, adaugă: „Aceasta este provincia Dacia, despre care am amintit mai sus, numită de către antici colonia romanilor. Din care cauză și în vremea noastră băștinașii se folosesc pretutindeni de graiul latin”. Se inspiră copios din Enea Silvio Piccolomini. Acești autori de lucrări erudite nu mergeau întotdeauna în țările descrise de ei, dar se informau cu rigurozitate, comparând lucrări mai vechi, căutând mărturii, corectând clișee și emițând opinii proprii sau formulând ipoteze îndrăznețe.
Leunclavius sau Johannes Löwenklau (1533-1593), și el german, istoric al Imperiului Otoman, în lucrarea „Analele sultanilor otomani”, arată corect etimologia termenului de „vlah”, comparat cu „Welscher”. Spune că, după numele de vlah și după limba romanică vorbită, românii sunt considerați urmașii romanilor: „Numele vlahilor nu vine de la romanul Flaccus, origine legendară, care totuși le-a plăcut mai multora, ci eu sunt de părere că provine de la germanii noștri… Și într-adevăr cei mai mulți germani obișnuiesc să-i numească atât pe italici (italieni), cât și pe galici (francezi) Walchi și Walischi, a căror limbă provincială, deoarece limba Daciei, care și ea a fost cândva provincie romană, este înrudită cu a lor; același nume l-au primit de la ai noștri și vlahii, doar că pronunțarea lui s-a mlădiat în walachi. Această părere a mea este susținută și de numele galic de altădată, frecvent în vechile titluri (intitulații) ale regilor Ungariei, prin care se înțelegea Valahia, așa cum, folosind aceeași limbă împreună cu galii și italicii, ei (românii) păstrează și acum anumite asemănări cu limba lor provincială…”. Leunclavius lărgește orizontul demonstrației latinității românilor, arătând că nu doar italienii, ci și francezii sunt numiți în germană aproape la fel ca românii, semn al înrudirii acestor neamuri.
Pierre Sergent, într-o cosmografie tipărită la Paris, în 1543, zice despre români: „Chiar și acum, ei folosesc limbajul roman în această țară, deși este așa de stricat, încât romanii înșiși îl pot înțelege doar cu mare efort. Ei folosesc literele romane, cu toate că sunt câteva litere modificate”. Este vorba, din câte se cunoaște până în prezent, despre primul francez care, deși se inspiră din autorii italieni (de la Enea Silvio Piccolomini până la M.A. Coccio), arată, în limba sa maternă, originea romană a românilor. Pierre Sergent scrie în franceză, adică pentru un cerc larg de cititori, despre romanitatea românilor. Folosirea „literelor romane” de către români în secolul al XVI-lea nu este departe de adevăr, întrucât – în ciuda slavonei (scrise, natural, cu chirilice) care predomina – se cunosc câteva texte românești din acea vreme, elaborate cu alfabet latin.
Pierre Lescalopier este primul francez care a fost în măsură să furnizeze informații despre limba română pe baza observațiilor personale. El, care a călătorit la 1574 în Țara Românească și în Transilvania, afirmă că românii înșiși se consideră adevărați urmași ai romanilor, iar limba lor o numesc „romanechte, c’est a dire romain”. Limba românilor îi pare călătorului francez un amestec egal între italiană și latină, presărată cu grecisme și cu un fel de păsărească: „Toată țara (Românească) și Moldova și cea mai mare parte a Transilvaniei au fost populate de coloniile romane din timpurile lui Traian împăratul… Cei ai locului se consideră adevărați succesori ai romanilor și își numesc graiul lor românește, adică roman; cea mai mare parte a vorbelor lor sunt jumătate italiene și jumătate latine, amestecate cu grecește și cu păsărească”.
Kaspar Peucer (1525-1602) a continuat cronica lui Melanchton și a afirmat originea romană a românilor, bazându-se pe trei elemente: colonizarea Daciei de către romani, limba latină vorbită de români și numele de „vlah” (care desemnează o populație italică). Astfel, el arată: „Între aceștia, cei mai mulți au fost romani, iar limba, care este derivată din latină, este un argument în acest sens. Este demn de crezare faptul că de la acești romani le vine numele românilor, după autorii goți, vecini în Transilvania, care îi numesc pe italici, după obiceiul germanic, Wali”. Peucer este un alt german instruit care subliniază obiceiul germanilor de a-i numi aproape la fel pe italieni și pe români.
Acești savanți de departe, ca și sașii și maghiarii sau ca și italienii (situați mai aproape), recurg tot mai mult, din secolul al XVI-lea începând, la detaliate observații personale sau la informații de primă mână, luate din lucrări credibile sau/și verificate de martori oculari. Se vede acest lucru nu numai din susținerea cu argumente a latinității românilor, ci și din preluarea și transcrierea unor termeni în limba română (începând cu numele poporului și al limbii), din comparația limbii române cu celelalte limbi romanice și din constatările unora că anumiți români știau, în forme adesea vagi și neprecizate (precum „povestea descălecatului dintâi”), că se trag din romani. Francezii și, mai ales, germanii răspândesc vestea latinității românilor dincolo de Italia, spre vest și spre nord, stârnind un interes al savanților exotici în legătură cu soarta „enclavei latine de la porțile Orientului”. Europa răsăriteană începe să intre în sistemul de „vase comunicante” al bătrânului continent, contribuind mult – prin integrarea în noua mobilitate a lumii – la lărgirea sferei de cunoștințe a elitei savante și a oamenilor de rând.