CULTURA LITERARĂ

Un volum trendy

Daiana Gârdan

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 22 (578), 8 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-22-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_578.compressed.pdf

 

 

Alex Tocilescu, Imperiul pisicilor, Editura Polirom, Iași, 2017

Apariția la Polirom a volumului de proză scurtă „Imperiul pisicilor” s-a lăsat cu multe așteptări și a căpătat, încă dinainte de publicare, o aură pop/glam, pregătită de imaginarul (autobiografic) virtual creat de Alex Tocilescu (și pisicile lui) pe rețelele de socializare. Titlul volumului e și el un element care promite publicului respectarea unei anumite rețete tematice (vizibile și la nivelul postărilor autorului), formatând, el singur, un orizont de așteptare care, după parcurgerea celor 32 de proze din volum, devine ușor de demontat.

Recomandarea făcută de Marius Chivu pe coperta a patra a volumului promite o experiență de lectură de-a dreptul gourmet, prozele scurte ale lui Tocilescu având, spune el, ,,o naturalețe absurdă, o impuritate elitistă și un umor neconvențional – trei atuuri care pe unii îi vor face să ridice statui, iar pe alții din umeri”. Din nefericire, preconizez mai puține statui și mai mult dat din umeri în rândul cititorilor, deoarece, dintre promisiunile făcute de Marius Chivu, singura care rămâne în picioare este umorul. Umor da, neconvențional, nu, pentru că, deși nelipsit de o oarecare personalitate, umorul lui Alex Tocilescu se înscrie clar într-o paradigmă la modă „pe net”. Mai mult, naturalețea absurdă a prozelor lui Tocilescu este și ea o promisiune falsă. Simplul survol al volumului va scoate la iveală o naturalizare forțată și o construcție dosită de clișeele online împroprietărite în ultimii ani. Cât despre impuritatea elitistă, aceasta se cere definită, întrucât pare a fi o categorie profund personală a lui Marius Chivu.

 

Trendy în postuman

Volumul ratează promisiunea tematică, dar nu și pe cea a umorului lejer. Compilația de proze scurte din „Imperiului pisicilor” păstrează același tip de umor nepretențios, contaminat de clișeele prezente în registrul, deja tipizat, al mediului virtual de socializare din volumele anterioare („Eu et al.”, „Carne crudă”, „Standard”). Totuși, puține dintre textele de acum păstrează ritmul prozelor scurte publicate în antologia lui Marius Chivu, „Best of: proza scurtă a anilor 2000” („Cat’s Avenger” de pildă), unde și dialogul este mai alert, și SF-ul mai… fin. Ce păstrează Alex Tocilescu cu aceeași insistență sunt finalurile cool(iste), cu șarjă, de tipul: ,,S-a consumat faptul, zice Ana. Apoi, cum Cătălin nu spune nimic: Hai să-l mai consumăm o dată. Și îl consumă, și îl consumă, și îl consumă, cât este noaptea de lungă. Adică încă trei-patru ore”.

De altfel, finalurile cu pretenții cool sunt și ele bucăți exemplare pentru intersecția dintre fantasy, parodie, autobiografism (considerabil mai puțină proză erotică decât în volumele anterioare) și scriitură young hipster din care este compus (sigur, nu lipsit de imaginație) „Imperiul pisicilor”. Încărcătura clișeică se duce până la selecția personajelor (arhetipale, de tipul Dumnezeu, Diavolul sau Scufița Roșie) și la detabuizarea lor burlescă în stilul bancurilor deocheate sau, mai actual, al memelor: ,,Scufița se înroși. Se simțea de căcat. Nu își amintea părerea tovarășului Mao despre provizii” sau ,,– Dacă nu-i nici un deranj, a zis Dumnezeu, da, aș bea o bere. Am adus berile din frigider. Una i-am dat-o lui, pe cealaltă Roxanei. Dumnezeu se uită curios la sticlă./ – E cu twist, am zis, trebuie să învârtiți capacul./ – A, a spus, mișto”.

 

Umor fără pretenții

Umorul lui Tocilescu funcționează mai bine în prozele de dimensiuni reduse, care sunt, dacă nu memorabile, mai bine ritmate decât prozele mai ample. În prima categorie se păstrează cel mai bine și cel mai onest tip de umor promis de Tocilescu încă din postările din mediul online: „Plecarea lui Mihai în spațiu fusese un prilej de mândrie națională. Televiziunile își întrerupseră programul pentru această știre, Dumitru Prunariu lăcrimase puțin într-o emisiune, povestind ce mișto fusese în spațiu la vremea lui, cum se vedea Pământul, câți cai putere avea motorul rachetei și alte de-astea, iar prim-ministrul îl felicitase pe Facebook ți chiar îl tăguise; textul zicea «Sunt mândru că Mihai Galeș va deveni al doilea român în spațiu, ducând numele României nu doar peste hotare, ci chiar în Cosmos. Felicitări, Mihai, și mult succes!». Evident, nimeni nu-și bătuse capul să remarce faptul că Mihai era român doar după tată și se născuse în America, unde de altfel își petrecuse întreaga viață. Totuși, faptul că vorbea (destul de prost) românește era pentru toți românii dovadă de netăgăduit a  românismului său, și cum uneori el însuși se simțea puțin român (de obicei la Olimpiade), Mihai nu simțise nevoia să se dezică de țara în care nu fusese decât de patru ori în cei 29 de ani pe care îi număra”.

Dacă prezențele feline sunt surprinzător de puține în „Imperiul pisicilor”, deși prozele cu și despre pisici sunt cele mai reprezentative calitativ (vezi proza eponimă, „Pisica lui Dumnezeu” sau „Cat funeral”), volumul trădează o apetență mult mai evidentă – pe lângă cea, hiperutilizată, pentru caricaturizarea personajelor investite cu capital simbolic arhetipal – pentru extratereștri și pentru un fantasy care ratează prin chiar pretenția de naturalizare acolo unde se vede, chiar și la o parcurgere sumară a volumului, amalgamul de clișee trendy („Astronautul”, „Experimentul”, „Efectul fluturelui”). Cu toate acestea, volumul, citit fără pretenții (deși apariția lui în colecția „Ego. Proză” l-ar recomanda într-o categorie editorială cu ceva mai multe așteptări), rămâne o lectură călâie și plăcută. Chiar dacă prozele lui Alex Tocilescu nu sunt memorabile, au, cel puțin, farmecul și efectul unui scroll cinstit pe facebook.

 

Notă: Daiana Gârdan este masterandă la „Studii literare românești”, Facultatea de Litere din Cluj-Napoca.