CULTURA LITERARĂ

Legături epistolare

Rodica Grigore

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 22 (578), 8 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-22-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_578.compressed.pdf

 

 

Amos Oz, Cutia neagră, Traducere şi note de Marlena Braester, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2014

Considerată una dintre cărţile cele mai reuşite ale lui Oz, raportată la vasta şi strălucita tradiţie a discursului epistolar, de la Choderlos de Laclos cu ale sale „Legături primejdioase” la „Suferinţele tânărului Werther” de Goethe, comparată de unii critici cu „La răscruce de vânturi” de Emily Brontë în ceea ce priveşte arta autorului de a surprinde, de a evalua şi de a descrie formele pe care iubirea le poate lua, iar de alţii chiar cu unele fragmente ale textelor shakespeariene, în privinţa acuităţii observaţiei şi a capacităţii gradării conflictul către deznodământ, „Cutia neagră” (1987) este, după cum sugerează titlul, un roman care porneşte de la sugestiile pe care le oferă catastrofele aviatice şi urmările lor.

 

Un roman epistolar

Motivul – sau, mai degrabă, pretextul – pentru care Ilana îl contactează epistolar pe fostul său soţ după o tăcere de şapte ani este reprezentat de situaţia dificilă în care se găseşte Boaz, fiul lor, adolescent rebel care pare a nu-şi găsi locul nici în şcoală şi cu atât mai puţin în societatea israeliană de la mijlocul anilor ʼ70. Prin urmare, actuala doamnă Sommo (Ilana fiind căsătorită de câţiva ani cu Michael, un evreu dominat de sentimente religioase şi de fanatism) îi scrie lui Alexander Ghideon, eminent savant şi profesor universitar stabilit în Statele Unite, autor al unor studii cunoscute în toată lumea (celebru fiind, deloc întâmplător, mai ales „Violenţa disperată – studiu comparat despre fanatism”), bine situat din punct de vedere financiar, spre deosebire de familia Sommo, care cu greu face faţă cheltuielilor vieţii de fiecare zi. Ilana are, deci, nevoie de ajutorul lui Alec, de banii lui (aceştia însă fiindu-i necesari şi lui Michael, cel care, deşi afirmă de nenumărate ori cât îl detestă pe fostul soţ al Ilanei, nu ezită deloc să se folosească de cecurile trimise, din generozitate sau din milă, de profesorul Ghideon!), dar şi de restabilirea unei legături cu cel pe care, cu ani în urmă, îl iubise atât de mult.

Şi, chiar dacă primele răspunsuri ale lui Alec sunt amare, telegrafice şi dispreţuitoare, încetul cu încetul cei doi foşti soţi vor închega o relaţie epistolară care spune mult şi multe nu doar despre căsnicia celor doi ori despre eşecul lor, ci şi despre incapacitatea oamenilor de a înţelege şi de a ierta, despre dificultatea de a comunica până şi cu cei pe care îi iubeşti cel mai mult, despre singurătate şi despre moarte. Nimic altceva decât temele consacrate ale întregii opere a lui Amos Oz, însă tratate, aici, cu o intensitate şi cu o artă a expresiei care cu greu vor fi egalate în cărţile pe care acesta le va publica ulterior.

 

A vorbi sau a comunica

Cititorul are senzaţia că se află, încă de la primele pagini ale romanului (absolut superb tradus de Marlena Braester!), în faţa numeroaselor – aparent chiar prea numeroaselor – piese ale unui puzzle pe care trebuie să le pună cap la cap, astfel încât să aibă, finalmente, imaginea clară şi integrală a căsniciei Ilanei cu Alec, dar şi a dificultăţilor cu care se confruntă femeia alături de Sommo. Numai că artificiul pe care Amos Oz îl foloseşte aici şi pe care, trebuie să recunoaştem, îl stăpâneşte perfect constă în aceea că nici protagoniştii nu par a înţelege, în anumite momente, mai mult decât autorul dezvăluie cititorului prin intermediul scrisorilor când furioase şi acuzatoare, când tandre şi calme, când pline de amărăciune şi de tristeţe pe care şi le trimit cei doi. Astfel, dacă la început ei par a fi doi străini incapabili să mai găsească un limbaj comun, de-a lungul celor aproape nouă luni de corespondenţă, vor regăsi nu numai mijloacele prin care să poată comunica, ci şi (mai important!) pe ei înşişi – cei care au fost, cei care sunt, dar care, din păcate, nu vor mai putea fi, căci boala lui Alec decide că ultimul cuvânt nu le mai aparţine foştilor soţi.

Ceea ce s-a observat, poate, mai puţin este însă uluitoarea capacitate a lui Oz de a aduna şi de a pune alături, recompunând, astfel, din fragmente disparate resturile unei căsnicii din care nu au lipsit afecţiunea şi pasiunea, dar care, cu toate acestea, s-a destrămat. Căci Ilana şi Alec au o disperată nevoie unul de celălalt, chiar şi după ani de zile de la durerosul divorţ, când, mânat de dorinţa de răzbunare, bărbatul ajunge să ceară stabilirea paternităţii prin analize de laborator, iar femeia să se arunce în braţele cunoscuţilor lui Alec, pentru a-l răni pe acesta şi a-l face să sufere, pierzând din vedere că, astfel, se răneşte iremediabil şi pe sine.

 

Compasiune sau pasiune?

Compasiunea Ilanei pentru Alec, deloc lipsită de pasiune, dezvăluie adevărata complexitate a acestui personaj, câtă vreme ea visează să-l poată păstra mereu aproape pe pacientul şi bărbatul mult iubit. În fond, aceasta e Ţara Făgăduinţei pe care ea o căutase mereu, iar atunci când o găsise nu reuşise să o păstreze aproape… Pe de altă parte, Ilana îl vrea alături şi pe Michael, actualul soţ de care nu găseşte, orice ar face, puterea de a se rupe complet. Cei doi bărbaţi reprezintă, plasaţi astfel pe inedita tablă de şah a romanului lui Oz, doua piese de bază aşteptând mereu momentul pentru mutarea care să le aducă definitiv victoria, dar şi două ipostaze ale lumii israeliene contemporane: tendinţa de asumare a unui spirit religios exagerat şi dominanta mesianică nu o dată exaltată, pe de o parte, iar pe de alta, răceala unei gândiri cel puţin aparent detaşate de toate problemele.

Iar dacă exaltarea lui Sommo duce aproape sigur spre fanatism religios, răceala lui Alec poate avea ca finalitate aroganţa şi incapacitatea de a mai înţelege problemele reale şi atât de complicate ale Orientului Mijlociu. Boaz se află cumva la mijloc, iar dacă Michael încearcă să-l domine prin discursuri ori scrisori moralizatoare şi pline de trimiteri biblice care-i rămân străine tânărului, ba chiar, în unele momente, îl amuză, Alec alege soluţia mai uşoară, dar şi mai costisitoare, de a scrie câte un cec ori de câte ori situaţia riscă să scape de sub control. Dincolo însă de toate acestea, romanul este marcat de un lirism de profunzime şi de cea mai bună calitate, excelente fiind descrierile Ierusalimului noaptea, ale zilelor caniculare din deşert sau ale micilor amănunte care compun viaţa umană şi care, chiar dacă nu li se dă mai niciodată mare importanţă, contează, adesea, mai mult decât marile decizii şi grandioasele proiecte.