CULTURA LITERARĂ

Mélange à trois

Ovio Olaru

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 22 (578), 8 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-22-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_578.compressed.pdf

 

 

Andrei Dósa, Adevăratul băiat de aur, Casa de editură Max Blecher, București, 2017

Cu siguranță nu sunt original când lansez afirmația că orice curent sau tip de scriitură devin obsolescente din momentul în care se pot pastișa. Acel moment desemnează topirea până la saturație a unui tip de imaginar în conștiința colectivă, a cărei mișcare de recul o reprezintă distanța ironică și repudierea prin supralicitare. E o formulă cu care ne-a familiarizat Vlad Drăgoi, în „Metode”, dar pe care o regăsim și în cel mai recent volum al lui Andrei Dósa, „Adevăratul băiat de aur”.

Volumul dezvoltă o formulă care amintește masiv de cartea recent apărută a lui Alex Văsieș, „Oana Văsieș” („galben aprins aproape murdar/ pământ în mișcare oscilatorie/ printre rânduri/ până la turnurile de răcire” – „jingfan”). Această afirmație pare riscantă, însă instrumentarul comun e flagrant. Tonul e numerativ până la exces, prea puțină dinamică construiește o mișcare progresivă în interiorul versurilor, astfel încât ele rămân o concatenare de imagini fulgurante și atât. Dacă „Oana Văsieș” funcționa după logica clipurilor pop, „Adevăratul băiat de aur” vehiculează fără discernământ itemi la modă. Fiindcă polii evidenți ai volumului îi reprezintă nu trăsături din interiorul unei poetici proprii, nu coordonatele unui imaginar pe care autorul l-a construit începând cu primul volum, ci, în mod paradoxal, tocmai doi dintre congenerii autorului, Alex Văsieș și Vlad Moldovan. Imputarea unor influențe e un gest ingrat, mai ales dacă criticul ar putea ocoli acest aspect, rămânând la imanența textului, însă problema pe care o ridică volumul lui Andrei Dósa e că autorul lipsește cu desăvârșire din el. Nimic nu trădează o marcă înregistrată, fapt care devine evident și în lumina ultimului volum, „Nada”, despre care remarcam că performează satisfăcător doar pe porțiuni scurte și în formule verificate.

Prudența imaginarului impune rețetarul, care, la rândul lui, generează poeme previzibile, alcătuite din enumerații dispuse după un program transparent. Regăsim zone postumane („în primitivul sistem/ alfanumeric/ las aplicația să ruleze” – „mesaje vocale”), dublate de englezisme care duc textul într-o sensibilitate hi-tech construită excesiv de dens. Ceea ce deranjează e tocmai lipsa subtilităților și a principiului ordonator: poetul aruncă în cititor cu atributive și nu permite mijirea vreunei supraconstrucții. Dacă la Vlad Moldovan aveam de-a face cu o progresie de atmosferă, la Dósa, finalurile poemelor, cu toate că urmăresc să imprime printr-un gest ultimativ forță în poeme, eșuează în finaluri adesea aride („așteaptă cuminte,/ vei fi recompensat la sfârșit/ cu un os.”). Recurența găselnițelor lingvistice cu aspect supersofisticat e mai mult decât obositoare. Chiar și când economia textului nu o cere, totul ia o alură de mediere tehnologică („ecranele transmit pit-stops/ filmate din toate unghiurile// resuscitate cu hidrocarburi/ asistenți îngenunchiați în fața roților/ dăruire totală zeilor adrenalinei”; „Ecranul a îngheţat și se aude/ Windows error sound, Crazy error sound.// Crazy error,/ Error royalty)”. Are loc o supralicitare taxonomică: lexicul suprasaturat de neologisme și de semnele la îndemână ale noii sensibilități fac un deserviciu major volumului, care, în zonele unde se simte nevoia unei detensionări, plusează fără discernământ. („e party și nimic palpabil,/ nimic de palpat în fața oglinzii./ facem din noapte zi după zi/ ne rotim în jurul/ flăcări fake din viscere.” – „fake din viscere”).

Volumul oferă premisele, dar nu și obiectul promis: textele rămân la suprafața poeticii pe care și-o asumă disperat, iar imaginea unificatoare lipsește. Alcătuite din secvențe interșanjabile – amintind în această privință de „glitch” (Vlad Moldovan) o bună parte din poeme nu fac decât să țină volumul pe loc („de obicei/ vorbești despre mine/ cu altcineva/ vorbești cu mine/ prin altcineva […] chem logica/ din jucării zornăitoare/ mă agit o vreme/ pe lângă ea.” – „mesaje vocale”). De unde al doilea reproș imputabil cărții, anume monotonia. Aproape fără excepție, textele din prima jumătate a cărții conțin petreceri, băutură și ecrane, însă dacă „Disco 2000” (Vlad A. Gheorghiu), mixând aceleași elemente, mai avea puseuri de candoare, „Adevăratul băiat de aur” prezintă viața dintr-o perspectiv exagerat de cool. E ca și cum Andrei Dósa și-a inventat un alter-ego care înregistrează cerebral și din afară un parcurs denaturat, în care nu se regăsește, dar cu care rezonează la nivel superficial. Din această postură căutată se naște întregul volum.

Iar influențele nu se opresc aici. Dacă în „Oana Văsieș”, autorul opera cu formulări la limita nonsensului, Andrei Dósa face exact același lucru, mizând pe impresiile peliculare și pe ambiguitățile semantice („închid răul în abstract/ închid binele/ să interacționeze în aplicație”). Anumite formule sunt preluate însă aproape identic. Un vers din „Instalația” suna în felul următor: „cerul e albastru/ ca din setări”. Dósa, reformulând, scrie: „cineva stabilește din setări/ nivelul de reproșuri”. Pe Vlad Moldovan îl regăsim nu numai la nivel de atmosferă generală, ci și în anumite alegeri lexicale: „glitch pe undele beta/ de godlike substance/ rupe structurile compacte// scântei de argon și neon/ umplu întunericul cu ozon/ rotirea bolții/ viteza accelerată a stelelor” – „brain damage”. Însă, în timp ce „Glitch” se desfășura în interiorul unei sensibilități autosabotate programatic, „Adevăratul băiat de aur” operează un melanj nereușit de kitsch și falsă detașare („două fructe din pixelii răcoroși”, „ur face so disco” – „the markets are earning while the winds keep turning”, „ți-e rău vrei mai mult/ din aer vrei mai mult/ și din soare zone întinse/ de senzitivitate peste/ plaje în zori rave party/ pe insule” – „asfalt rave”, „orga de lumini disco”, „chimia personală”, „resursele pe dopamină”, „glamour infect”). Când nu preia generos din Văsieș sau Moldovan, autorul se autopastișează. Versurilor din „Nada”, „simt că am puterea de a face lucrurile să se întâmple/ aștept să se întâmple ceva” le corespund „eram la un party pe canapele/ fetele dădeau nervos din umeri/ băieții nu știau ce să mai întrebe/ băgam bere după bere/ așteptând să se întâmple ceva.” („majestic”). Doar când evadează din această zonă, volumul devine, dacă nu mai bun, măcar mai respirabil. Poetul alternează în a doua jumătate a cărții între kitschul înscenat duios – versuri preluate din manele, rime interne, jocuri de ritm („aș da zile de la mine”) –, peisaje urbane („Giulești limited”, un text deloc de lepădat) și poeme-poantă à la Vlad Drăgoi („zen ratat”).

Citind „Adevăratul băiat de aur”, câteva lucruri devin clare: nu repetițiile cu valențe incantatorii, nu inserțiile hiperactuale și nu punerea în scenă a blazării contemporane și nici măcar ironia sunt trăsăturile definitorii ale poeticii postdouămiiste. Această carte rămâne un exercițiu de emulație, un melanj din care Andrei Dósa a dezertat.