CULTURA CINEMA

Cannes 2017. A 70-a aniversare. Nostalgia rămâne, încă, ceea ce a fost

Magda Mihăilescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 22 (578), 8 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-22-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_578.compressed.pdf

 

Un amestec ciudat de nostalgie și de neliniște, așa mi-a apărut și așa am trecut prin această a 70-a ediție a celui mai important eveniment cinematografic al planetei. Formula s-ar putea reconstrui, schimbând termenii: am putea vorbi, foarte bine, de un ciudat amestec de bucurie și enervare. Bucuria că am ajuns să aniversăm o asemenea vârstă și enervarea, mai bine zis starea de disconfort cu care se trăiește într-o epocă a angoaselor, a temerilor, într-un festival devenit o uriașă mașinărie mediatică pe care Cannes-ul nu o mai poate controla. Semnele se vedeau demult, dar astăzi, când privim și cerul și colțul străzii cu inima strânsă, intensitatea lor se amplifică. Nu sunt sperioasă din fire, dar când, ieșind din hotel, la doi pași, de Palatul festivalului, te întâmpină militari cu Kalașnikov, când pentru a intra în sălile de cinema treci prin cinci controale și, când, într-o frumoasă seară, după o așteptare de o oră și jumătate, am fost trimiși acasă, pentru că sub un scaun din sala Debussy s-au găsit niște baterii, îți dai seama că toată stricta supraveghere instituită de autorități se dovedește inutilă.

Vrând să fie mai democratic, după ce ani de zile i s-a reproșat elitismul, Cannes-ul și-a deschis porțile unei mase de acreditați, dintre care unii nu au nimic de a face cu cinematograful. Este șic să te știe lumea la Cannes. Sub umbrela Festivalului au loc tot felul de evenimente mondene găzduite cu generozitate, pentru că ele aduc staruri, glamour, somptuoase defilări de modă. Sincer, nu știu ce se poate face într-o lume a terorii. Vremurile când ne necăjeam pentru o ploaie par idilice. Astăzi, temerile sunt altele și toată lumea le știe numele. Începând de anul trecut, încă de la conferința de presă pentru anunțarea selecției oficiale, președintele Pierre Lescure a vorbit deschis despre pericolul terorismului, despre urgența unor măsuri de securitate sporite. După tragedia de la Nisa, vigilența a imaginat forme uneori insolite: o mare de flori și de palmieri tineri, răsăriți în uriașe butoaie care au forma unor ghivece căzute de pe altă planetă. Toate aceste gigantice forme în piatră au fost plasate la capătul străduțelor care dau pe Croazetă, pentru a bloca accesul mașinilor. În cele din urmă, s-au dovedit doar un frumos decor. Mai greu au fost de convins marile staruri hollywoodiene, în ciuda asigurărilor date de primarul Cannes-ului, David Lisnard, și de șeful poliției locale (în acest post de 35 de ani), Yves Darros, de trecerea la un alt nivel de securitate în urma consultărilor cu specialiști antitero din Israel. Din câte se spune și se scrie, staff-urile unor vedete au cerut ca acestea să vină însoțite de bodyguarzii personali –  nu de cei din echipa festivalului – dotați cu armele lor personale. Numai că, intrarea în țară a acestor scule profesioniste trebuia aprobată de ministerul de resort. Alți bani, altă distracție. Nu o poți avea pe Nicole Kidman în patru filme, patru conferințe de presă, la preț de unul.

O anumită stare de iritare a început încă înainte de deschiderea sărbătorii, prin micul scandal al afișului ediției, cel cu Claudia Cardinale dansând pe un acoperiș al Romei, uriașul frontispiciu de deasupra sălii Lumiere, 24 x 12 metri, cântărind 145 de kilograme. Organizatorii au prezentat-o astfel: „Veselă, liberă și îndrăzneață, Claudia Cardinale dansează pe afișul unei ediții plasate sub semnul roșu aprins și strălucitor al sărbătoririi. Claudia dansează, Claudia râde, Claudia trăiește. Ce alt simbol ar fi putut fi mai frumos pentru viitorul festival decât această actriță aventurieră, această femeie independentă, aceasta cetățeană angajată?” Claudia dansează, dar unde, când? Aflăm de la ea: „Sunt nu numai onorată și mândră de a purta culorile celei de a 70-a ediții, sunt foarte fericită pentru alegerea acestei fotografii. Este imaginea însăși pe care o am despre festival: strălucirea. Acest dans pe un acoperiș din Roma era prin 1959. Nimeni nu-și mai amintește numele fotografului, și eu l-am uitat. Dar fotografia mă duce către începuturile mele și către un timp în care nu mi-aș fi închipuit că, într-o zi, voi urca treptele celui mai faimos palat al cinematografului. La mulți ani!” (Fotografia este pusă la dispoziție de agenția Bronx-Paris). Numai că și Cannes-ul și Claudia au uitat că trăim în plină dictatură a centimetrilor, drept care, actriței i-au fost retușate gleznele și talia, pentru a părea mai suple. De aici protestul organizațiilor de femei care apără integritatea corpului feminin.

Adevărul este că lumea se pierde în nimicuri. Festivalul ar trebui să-și găsească un alt palat, buncărul atât de funcțional cu ani în urmă devenind neîncăpător. S-a discutat mult despre mutarea manifestării într-altă zonă de pe Coasta de Azur, dar cum să spui Festivalul de la Cannes care are loc la Grasse? Mucaliții sau vizionarii își imaginează un alt palat în largul mării, să încapă lume berechet. Vom trăi și vom vedea. Deocamdată, spațiul de care dispune a fost unul al nostalgiei mai accentuate decât de obicei. Ziarele, revistele s-au întrecut în a evoca marile momente, marile treceri pe Croazetă, încărcate de emoție. Desigur, martori oculari nu mi există sau, dacă mai trăiesc, nu se mai pot deplasa, dar au rămas în memoria fotografiilor, a fotoreportajelor. Publicațiile au inventariat, au clasat totul, unele pe ani, altele pe decenii și celor care nu aveam cum să fim acolo înainte de 1990 ni se pare ireală atmosfera de destindere, de gentilețe, de lipsă de teamă. Vedetele traversau plaja fără bodyguarzi, personalitățile politice se amestecau prin mulțime. A circulat mult celebra fotografie a lui Visconti cu Burt Lancaster și Claudia Cardinale, însoțiți de un ghepard adevărat, în anul premierei filmului „Ghepardul”, când se zice că marele cineast i-ar fi spus actriței sale, care ținea neapărat să pupe felina pe bot : „Claudia, ia aminte, ăsta nu este o pisică”.  Ne-a fost readusă în memorie o altă imagine greu de uitat: Kirk Douglas împletind codițele unei puștoaice pe nume Brigitte Bardot. Sau, aceeași puștoaică alături de un bărbat bine, viitorul președinte al Franței, François Mitterand. De atunci, un singur alt președinte a mai călcat pe la Cannes, Chirac, dar nimeni nu-și aduce aminte să-l fi văzut. Emmanuel Macron a promis, dar când va fi ziua aceea?

Cinefililor sensibili la nostalgia marilor opere impuse la Cannes ni s-au oferit statistici, după cum spuneam, pe decenii, care astăzi ne lasă muți de uimire. Oare chiar am fost în stare să uităm astfel de performanțe? Nu cumva și în anii 1966-1975 cârcotașii și-au făcut datoria de a strâmba din nas în fața unor filme precum „Blow-Up” („Împușcătura”), „If” („Dacă”), „M.A.S.H.”, „Mesagerul”, „Speriatoarea”, „Conversația”? Sau, mai aproape de zilele noastre, între 1976 și 1985: „Taxi Driver” („Șoferul de taxi”), „Padre padrone”, „Apocalypse Now” („Apocalipsa acum”), „All That Jazz” („Tot acest jazz”), „Omul de fier”, „Tata e plecat în călătorie de serviciu”. Cât despre fotografiile care însoțesc unele texte, mai bine să nu le privim. Cine o fi băiatul acesta frumos din „The Year of Living Dangerously” („Un an de cumpănă”, 1982)? Să fie Mel Gibson, bărbosul de azi? La conferința de presă ce a urmat imediat după anunțarea premiilor, întrebat dacă filmul încoronat în acest an cu „Palme d’Or”, „The Square” („Pătratul”), al suedezului Ruben Ostlund, va fi relevant și după douăzeci de ani, președintele juriului, Pedro Almodóvar a subliniat că vorbește doar în numele său: „Pentru mine, da”. Ceilalți coechipieri nu i s-au alăturat. Am avut surpriza unui artist mai puțin îngăduitor decât am fi crezut. De altfel, în interviurile sale din zilele festivalului, a ținut să-și mărturisească experiența personală, de cineast de multe ori selecționat și înțepenit în aceleași distincții. În ciuda unor insistențe ale membrilor juriului. În 1999 a trecut cât pe aci prin dreptul Palm dʼOr cu „Todo sobre mi madre” („Totul despre mama mea”). André Téchiné, jurat, mi-a mărturisit într-un interviu acordat la Paris, rezistența președintelui de atunci, David Cronenbeg și a actorilor săi, Holly Hunter și Jeff Goldblum. Așa au câștigat frații Dardenne, cu „Rosetta”, primul lor „Palme d’Or”. Almodóvar a înțeles bine cum stau jocurile și, atent la cei care vin după el, i-a avertizat: „Nu trebuie să excluzi partea de hazard”. În același an nefericit pentru el, 1999, nu s-a sfiit să-și mărturisească tristețea: „Când timp de 10 zile tot ți se șușotește le ureche, vei avea «la Palme d’Or» și asta nu se întâmplă, vă dați seama cum m-am simțit”. Poate și această amintire a determinat o anumită luciditate și resemnare demnă cu care au fost primit palmaresul.