CULTURA CINEMA

CANNES 2017. Altruismul – personaj și subiect cinematografic

Ioan Lazăr

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 22 (578), 8 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-22-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_578.compressed.pdf

 

Cannes-ul acestei ediții atrage atenția asupra câtorva aspecte ale modului de a fi generos, de a fi atent la celălalt, și nu doar a accepta alteritatea, diferența. Un truism, desigur: altruismul nu este același lucru cu alteritatea. A-l respecta pe celălalt devine un „modus vivendi”, dar e de văzut și în ce măsură o atitudine corectă politic, bine intenționată în aparență, poate fi consecventă cu sine, dar mai ales, ce sacrificii, ce riscuri incumbă gesticulația individualității în relația cu ceilalți, mai exact spus, care ar fi ecuația dintre limitele naturii umane și utopia armoniei sociale.

Spre a elucida dilemele de acest tip, Cannes-ul – care ar putea fi considerat și un laborator de psihologie colectivă – a concentrat în acest an atenția asupra unei interferențe tutelare: raportul dintre părinți și copii. Au fost analizate și alte fațete ale iubirii, dar mare parte dintre povești s-au situat pe acest palier tematic și subiectual. Ca o ilustrate a orientării de ansamblu stă mărturie și lista premiilor oferite de diversele jurii ale ediției.

Primul premiu al serii a fost cel de la „Camera d’Or”. El a revenit filmului „Tânără femeie” din programul de la „Un Certain Regard”. Film, desigur, incitant, pe tema feminității și a solitudinii, dar și a curajului de a lua viața de la început, de a trece peste greutăți, de a descoperi resursele proprii pentru depășirea limitei. Copleșită de emoție, dar încurajată (ochi în ochi) de interpreta principală, Laetitia Dosch (în rolul Paulei, o femeie revenind la Paris după o lungă absență), regizoarea Léonor Seraille (născută la 6 octombrie 1985) a trecut până la urmă cu bine acest examen al succesului. A venit apoi rândul lui Cristian Mungiu pentru a anunța, în calitatea de președintele, alegerile juriului de la scurtmetraje. Nu era de ignorat un film straniu precum „Plafon”, al finlandezului Teppo Airaksinen, apreciat la nivelul unei mențiuni speciale. Sub presiunea psihologică a divorțului, Olavi se retrage în casa de la țară, pe malul unui lac. Aici constată cum, în mod misterios, plafonul camerei coboară în larma unor zgomote insuportabile. Tuomas, prietenul lui, vine să dezlege misterul, dar este contaminat la rândul lui de aceeași maladie a viziunii aberante. Să remarcăm aici o formă a altruismului, pe cale de a se transforma într-o armă cu două tăișuri. Vrei să faci bine, dar ai parte de rău… Mult mai aproape de tema părinților și a copiilor neglijați sau abandonați (semnalul de alarmă al acestei ediții, cum arătam) mi s-a părut opțiunea juriului lui Mungiu (să nu uităm recurența moralității familiale din ultimul lui film premiat la Cannes, „Bacalaureat”) pentru o producție din China, „O noapte calmă”, deținătoare astfel a premiului pentru scurt metraj din 2017. Într-o mică așezare, o mamă își caută fiica dispărută.

La premiul pentru scenariu s-au anunțat doi câștigători: grecul Yorgos Lanthimos, pentru filmul „Uciderea cerbului sacru”, și Lynne Ramsay, pentru „Nu ai fost niciodată cu adevărat aici”. Primul premiat ex aequo este dezinvolt, atașat festivalului. Un răsfățat, desigur. Să nu uităm că el a condus o echipă din care a făcut parte și Nicole Kidman. Cineasta engleză este mai aplicată și mai lungă în discursul ei cam dezlânat, ce-i drept, dar sinceritatea și directețea par a avea câștig de cauză. Este primul premiu acordat filmului al cărui titlu va reveni în palmares.

Pe de altă parte, să luăm notă de similitudinea subiectelor celor două scenarii premiate. Focusarea asupra dramaturgiei lor subliniază ceea ce menționam mai sus a fi interesul pentru condiția copiilor și adolescenților în lumea de azi. De aici și diferența de abordare, precum și nuanțele nu o dată contrariante din comportamentul acestora. În filmul grecului, un medic, Steven, cu o strălucită carieră de chirurg, oferă protecție și afecțiune unui adolescent. Răspunsul acestuia, progresiva lui imixtiune în viața doctorului duce la situații imprevizibile. În al doilea film premiat pentru dramaturgie, un ucigaș cu plată se implică în salvarea unei fetițe (Nina), fiica unui senator. Surprizele narative nu lipsesc din niciunul din cele două filme și se pare că juriul a ținut să aprecieze inventivitatea.

Premiul juriului este unul cu o semnificație specială. El a revenit rusului Andrei Zviaghințev. Filmul lui, „Nelyubov”, atrage atenția efectului „neiubirii”, a erorilor pe care părinții le comit, preocupați la un moment dat de propriul destin, de noua relație, uitând de existența unei ființe lăsate în paragină sufletească. Este ceea ce se întâmplă cu Alioșa, un băiat de 12 ani. Dispariția lui reface cuplul familial, măcar sub presiunea întâmplării, deși atât tatăl, cât și mama au hotărât să se despartă, fiind deja implicați în alte ecuații de viață. Genul acestei abandonări este până la urmă o formă a „neiubirii” pentru celălalt și, implicit, o manifestare egoistă.

De menționat că Zviaghințev este un obișnuit al Cannes-ului. A fost în competiția oficială încă din 2007, cu un film despre efectul unei izgoniri, al pedepsei de a părăsi un spațiu spre a ocupa un altul. Și acolo era o familie cu copii. Ei se mută de la oraș spre a se stabili în locurile natale ale bărbatului, în casa părintească. De aici o serie de situații neașteptate, pe traseul fiu-tată-bunic. Revine la Cannes în 2011, la „Un Certain Regard”, cu „Elena”, premiul special al juriului la această secțiune. Și aici găsim un cuplu, mai vârstnic, la a doua căsătorie. Vladimir este un om avut. Elena are o condiție modestă şi un fiu din prima căsătorie. Vladimir are o fată. O situație ce se agravează, internarea în spital a tatălui, duce lucrurile într-un impas. O radiografie a cuplului în situații extreme este și „Leviathan” (2014), încununat cu Premiul pentru scenariu. Și aici, o familie, Kolea și Lylia, având un copil, se văd în situația de a pierde casa și garajul pe care a pus ochii un potentat local. Regizorul rămâne fidel temei sale și nu e întâmplător că, pe aceste constante subiectuale, juriul a apreciat noua sa formulă a exprimării „neiubirii” și a amenințărilor asupra vieții de familie din aceste vremuri.

La premiile de interpretare, juriul a ales cumva împotriva curentului, dar a făcut-o cu deplină responsabilitate și cu obiectivitate. Pe lista finală a lui Almodóvar au rămas Diane Kruger și Joachim Phoenix. La primul ei rol pe ecran în țara de origine, Germania, Diane Kruger s-a bucurat de colaborarea cu „fratele” ei, după cum ea însăși îl numea pe cineastul originar din Turcia, Fatih Akin, autorul filmului „Aus dem Nichts” („Venit de nicăieri”): originar din Turcia, eliberat din închisoare pentru trafic de droguri, un bărbat este cerut în căsătorie de Katja. Vechi și dubioase legături îl duc în situația de a fi ucis, atât el, cât și fiul lor. Soția caută să dezlege nodul acestei tragedii, spre a răzbuna moartea celor dragi. Firul duce către organizații teroriste de extremă dreapta. Este remarcabil ansamblul trăirilor relevate de actriță: de la descoperirea morții la etapele cercetării împrejurărilor crimei. Oarecum pe aceleași coordonate se situează și partitura masculină premiată recent la Cannes. În „Nu ai fost niciodată cu adevărat aici”, Joachim Phoenix face un personaj complex, greu de definit: veteran de război, exterminator în numele unei cauze nobile, implicându-se în salvarea unei fete răpite de o rețea de exploatare sexuală a copiilor. Întâlnirea între Joe și Nina ilustrează spațiul unor psihologii hăituite, având a se desfășura împotriva răului celui mai rău, însă cu mijloace din același arsenal al violenței. Actorul nu se aștepta deloc la o asemenea recompensă, nu era nici pregătit pentru gală, preluând parcă figura personajului, tăcut, închis în sine, având doar puterea să rostească: „Rămân fără glas”. Într-adevăr, nici personajul său nu vorbește prea mult, iar actorul a căutat să păstreze ceva din misterul acestuia.

În partea superioară a clasamentului a fost vorba nu doar despre premiile cele mai râvnite, ci și de unele, să le spunem, cu cântec. Cu patru filme în festival, dintre care două în competiția oficială („Uciderea cerbului sacru” de Yorgos Lanthimos și „The Beguiled” de Sofia Coppola), Nicole Kidman nu a obținut nimic de la juriul lui Almodóvar. Festivalul a trebuit să o omagieze totuși, oferindu-i Premiul ediției a 70-a, ceea ce reprezintă un gest inspirat, meritat de un talent atât de special. Aproape cam același lucru s-a întâmplat și cu Sofia Coppola, o prezență de fiecare dată apreciată la Cannes. Filmul ei, într-o prestație colectivă de veritabile stele feminine (Nicole Kidman, Kristen Dunst și Elle Fanning), evocă anii Războiului de secesiune, nefiind însă un simplu remake. O poezie rafinată și densă, tensiunea pasiunii fierbinți, competiția feminină, asaltul la inima și trupul unicului bărbat din zonă, polarizarea psihologică și afectivă, umorul, gelozia în spectacol, rivalitatea absconsă, sincopele ce retează avântul erotic, surprizele de tot felul fac din filmul Sofiei Coppola o reușită. Tot ce a obținut a fost însă Premiul de regie.

Ideea oferirii Marelui Premiu filmului „120 de bătăi pe minut”, în regia Robin Campillo, a smuls aplauzele sălii. Era dat drept câștigătorul ediției, dar nu a fost să fie. „Scuarul” („The Square”), de Ruben Ostlund, a obţinut Palme d’Or 2017, iar, la anunţarea sa, regizorul a reușit să convingă printr-un recital unic: a aplaudat, a sărit în aer de bucurie, a țipat, a strigat, a îndemnat la și mai aprinse bătăi de palme, a provocat asistența în fel și chip. Ruben Ostlund este o personalitate multiplă, nu doar explozivă. El vine din Suedia și deține o impunătoare carte de vizită. Este profesor de cinema şi are o experiență de luat în seamă prin remarcarea filmelor sale la Cannes. O scurtă recapitulare: în 2008 îl aflăm la „Un Certain Regard” cu „Involuntar”, în 2011 participă la „Quinzaine des Réalisateurs”, cu „Play”. Trei ani mai târziu „Snow Theraapy” ia Premiul juriului la „Un Certain Regard”. „Piațeta”/„Scuarul”/„Pătratul”/„Careul” de acum este, așadar, al patrulea film al său prezent la Cannes. Poveste a unui lucrător dintr-un muzeu, filmul are tot ce poate reprezenta imaginea ediției: tema familiei și a copilăriei, tema jocului și a adaptării la o lume în mișcare rapidă, subiect al generozității, dar și exprimare a egoismului, ruptură între bunele intenții și realitate. Remarcăm umorul, dar și un stil rafinat și percutant. Aveau dreptate cronicarii de la „Le Monde” să considere palmaresul acestei ediții ca fiind „în forma unei opere de artă”, chiar dacă sunt de remarcat paradoxurile, contradicțiile personajelor, ambiguitatea lor. „The Square” mai are ceva peste care nu se poate trece. În condițiile în care cele două titluri de la Netflix (concepute pentru rețelele ecranelor mici, excluzându-se, deci, proiectarea lor în săli), nu au intrat în palmares, premierea unei producții bazate și pe tehnologia de ultimă oră ia aspectul unei replici. În plus, o inspirată recunoaștere a unui talent de excepție: Ruben Ostlund.