CULTURA ECONOMICĂ
Fermierii din Bărăgan (re)inventează cooperaţia
Teodor Brateş
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 22 (578), 8 iunie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-22-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_578.compressed.pdf
A vorbi despre o anume entitate agroalimentară înseamnă, implicit, publicitate. Or, ceea ce intenţionez să supun atenţiei cititorului nu vizează obiectivele comerciale ale respectivei entităţi, ci o temă de interes general, viciată însă de prejudecăţi, mituri şi legende, care reprezintă tot atâtea piedici majore în evoluţia dezirabilă a agriculturii româneşti. Deci, fără publicitate, nici „la vedere”, nici „mascată”.
În căutarea coeziunii pierdute
Undeva, în mijlocul Bărăganului, câteva zeci de fermieri au constituit, în urmă cu un deceniu, o structură de tip cooperatist care, în prezent, oferă un model de agricultură performantă: atingerea şi chiar depăşirea cotelor medii la hectar din ţările cele mai dezvoltate la producţiile vegetale şi zootehnice. Fondatorii – oameni cu vârste cuprinse între 30 şi 50 de ani, proprietari de pământ agricol – au fost confruntaţi cu binecunoscutele dificultăţi ale exploataţiilor mici şi mijlocii, dar au căutat soluţii. Unde?
N-o să vă vină să credeţi: în mediul universitar! Profesori de la Academia de Studii Economice din Bucureşti, specializaţi în domeniul agrar, au acceptat să întocmească un proiect menit să identifice prioritar nu resursele materiale de creştere a producţiilor agricole, ci resursele psihologico-etice de… coeziune.
Pe un „eşantion” de câteva zeci de fermieri, investigaţiile au vizat, înainte de toate, capacitatea „subiecţilor” de a lucra laolaltă, depăşind efectele negative, de durată, ale colectivizării forţate. Selectarea membrilor fondatori (cu admişi şi respinşi) a fost riguroasă, bazată – în principal – pe dorinţa şi posibilităţile practice de „lucru în comun” pentru „binele comun”.
A fost teorie pură, un exerciţiu didactic într-o lume ireală?
Scop şi mijloc
Unul dintre primele teste a vizat „forţa de negociere”. Profesorii din Bucureşti, împreună cu specialişti din Marea Britanie, au contactat firme furnizoare de seminţe, echipamente tehnice, îngrăşăminte etc. şi, apoi, reţele de colectare şi de comercializare ale unor multinaţionale, demonstrând, caz cu caz, că s-au obţinut preţuri mai bune doar atunci când s-a negociat în numele fermierilor asociaţi, deţinători, la nivel de exploataţii, a mii de hectare şi de mari capacităţi de producţie în zootehnie. Argument mai convingător nici că se poate!
Din motive de spaţiu tipografic, am simplificat şi scurtat mult „naraţiunea”, însă esenţa, cred, a fost surprinsă prin exemplul dat. Mai departe, echipa universitară româno-britanică i-a învăţat pe fermieri ştiinţa şi arta întocmirii planurilor de afaceri, a însuşirii celor mai noi tehnologii în materie de culturi vegetale şi de creştere a animalelor, de realizare a producţiilor integrate, accesarea de fonduri nerambursabile – începând cu sistemul SAPARD şi terminând cu programele de coeziune ale UE. A fost şi este vorba despre multe milioane de euro.
Nu este cazul să idealizăm stadiul actual de dezvoltare a structurii cooperatiste la care mă refer, însă scopul fundamental, respectiv obţinerea unui profit cât mai mare, a fost şi este atins, în mai toate demersurile comune, prin promovarea de metode care asigură o coeziune multiplă, economică, socială, culturală. S-a realizat un echilibru între forţele centripete şi cele centrifuge, în termeni practici: desfăşurarea de procese economico-financiare „de scară”, existenţa unor furnizori de cunoştinţe, la nivel ridicat, consolidarea resurselor de muncă, constituirea unor reţele performante de transport şi IT&C etc. Fireşte, avem de-a face cu un echilibru dinamic în care se regăsesc componente ale intereselor economice până la referenţialele de ordin cultural.
Cei care demontează prejudecăţi, mituri şi legende…
Din informaţiile disponibile rezultă că, la nivel naţional, funcţionează un număr foarte redus (câteva zeci) de structuri asociative, bazate pe principiile cooperaţiei. Unele dintre ele s-au constituit pe osatura fostelor CAP-uri, transformate în societăţi comerciale. Acest fapt demontează una dintre legendele postdecembriste, şi anume aceea că nu ar fi existat „cadrul legislativ” pentru o astfel de transformare (să nu se ajungă la distrugerea, de facto şi de iure, a unui patrimoniu considerabil). Or, reglementarea acestei transformări s-a adoptat încă din 1991, prin Legea nr. 36.
Experienţa unor entităţi de genul celei din Bărăgan demontează şi o altă legendă, cea referitoare la incapacitatea gospodăriilor ţărăneşti de a depăşi mentalităţile conservatoare (să le spunem doar aşa). Este o temă vastă, iar prejudecata potrivit căreia specificul autohton anulează orice formă de cooperaţie este infirmată până şi de date istorice de necombătut. Aş aminti, în treacăt, Manifestul-program al PNŢ din 10 octombrie 1944, care prevedea expres sprijinirea procesului de creare a cooperativelor agricole de producţie. Apoi, se impune aşezarea în matca adevărului a relaţiei dintre proprietate şi exploataţii. Crearea exploataţiilor optime (în condiţiile din Bărăgan, este vorba despre entităţi cu mii şi chiar zeci de mii de hectare) nu afectează cu nimic proprietatea, ci – dimpotrivă – o consolidează. Este de reţinut că fermierii din respectiva cooperativă au cumpărat şi continuă să cumpere pământ, ceea ce constituie şi un antidot eficient la tendinţele de a se vinde suprafeţe importante unor investitori străini. Şi pentru că m-am referit la această categorie de investitori, trebuie precizat că întreaga producţie vegetală şi animală a cooperativei din Bărăgan este comercializată, pe bază contractuală de perspectivă, de mai multe companii multinaţionale care activează în România. Deci, încă un argument solid în sprijinul măsurilor menite să creeze şi echilibrul necesar între capitalul autohton şi cel străin, aşa cum se dovedeşte a fi posibil în practica nemijlocită. Mă opresc, deocamdată, aici. În polemici nu este bine să confunzi floreta cu ciomagul…