CULTURA LITEARARĂ

Rubrica PERSPECTIVE

Selfie cu teoria

Ştefan Baghiu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 22 (578), 8 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-22-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_578.compressed.pdf

 

 

Horea Poenar, Teoria peştelui-fantomă. Zece studii şi şapte scurt-metraje despre teorie, Editura Tracus Arte, București, 2016

Totul e filmat. Franco Moretti vine în România pentru titlul de Doctor Honoris Causa al UBB şi este intervievat de Horea Poenar. Teoreticianul italian (naturalizat american, profesor la Stanford etc.) afirmă fără rezerve că vede în deconstrucţie „o iarnă teoretică” şi că deconstrucţia a făcut ca teoria literară să stagneze în ultimele decenii. Nu avea de unde să ştie teoreticianul Distant Reading-urilor că îl are în faţă pe unul dintre fascinaţii teoriilor lui Derrida despre textul-himen: virginitatea cărţii, deschiderea ei şi închiderea, sacrul lecturii etc. l-au fascinat pe teoreticianul român Horea Poenar încă de la primele cărţi publicate şi până la ultimele. La fel cum Horea Poenar s-a arătat iertător şi ecumenist faţă de răutatea americanului. De altfel, acest ecumenism îi caracterizează ultima carte de (sau despre, se anunţă pe copertă) teorie literară. Doar că, dacă toleranţa e iubire decăzută, ecumenismul lui Horea Poenar vine din condescendenţă faţă de de-alde Moretti.

 

Ultimele descoperiri

Horea Poenar vede teoria literară ca pe o disciplină care vorbeşte despre „profunzimile literaturii, în interior şi simultan în afară” (?), ca pe „je est un autre” (?). De la aceste situări ale teoriei, se pare, „sec. XX le multiplică mereu de parcă despărţirea sau depăşirea (în sensul epuizării) filosofiei trebuie mereu subliniată”. Nu e astfel de mirare că, în mijlocul unei analize şklovskiene a lui Doyle, teoreticianul ridică privirea de pe text pentru a privi, circumspect, la întreaga teorie literară: „Sunt teoriile doar – fără s-o ştie sau să o accepte – povestiri romantice? Filosofia lui Hegel, spre exemplu, cu eroii săi şi speranţa că explică totul. Arhetipurile în care crede Jung. Simulacrul definit de Baudrillard. Miturile descrise de Lévi-Strauss sau de Northrop Frye. E teoreticianul un colecţionar de basme?”. Uneori, se pare, sigur că da. Şi tocmai pentru că întreaga teorie a lui Horea Poenar este, de fapt, apropiere de „universal” şi „singular”. Evident că, folosind referinţe datate, cotrobăind prin „ascunsul” textului, eseistul nu va putea produce altceva decât ficţiuni şi speculaţii. Intuiţiile cele mai nobile, nealiniate la o minimă bibliografie contemporană, nu au cum să dea altceva decât prefabricate, jocuri de limbaj, basme etc. „Universal” în care context? Evident, sugerează teoria lui Poenar, dincolo de orice context. „Singular”, în raport cu ce? Evident, dincolo de raportarea însăşi.

Iar dacă teoriile sunt amărâte basme, ele trebuie luate ca atare. De aici până la o autotelică inversare a rolurilor nu mai e mult: clişeele acestea îi legitimează lui Horea Poenar un adevărat schimb de lumină în camerele cărţii. De unde Doyle era subiectul interpretării, teoria propusă de autor devine subiectul, iar structurile lui Doyle o confirmă acum umil pe aceasta: „Holmes ar spune: atunci când explicaţiile fireşti, simple, raţionale eşuează, e timpul să le încercăm pe cele improbabile”. Şi tocmai pe cele improbabile le alege teoreticianul. Căci apoi Holmes şi Teoria se altoiesc cu filmele lui Sergei Eisenstein. De ce? La fel, harnaşament pentru teza că „fireşte, tehnica, procedurile şi inovaţiile pe care aceasta le permite şi care sunt substanţa unui gen nu au relevanţă istorică, nu au efect creativ decât dacă devin stil”. Dacă e prea abstract argumentul „dacă nu devin stil”, Horea Poenar se explică: „iar stilul, în cuvintele lui Jean-Luc Godard, e locul unde începe semnificaţia, e reperul ei esenţial”. Clar! De fapt, singurul fel în care funcţionează teoria pentru autor e acela în care orchestra funcţionează faţă de un dirijor care are impresia că generează muzică.

 

All in

Pe fiecare pagină apar în cartea lui Horea Poenar sintagmele „teoria este” şi „teoria nu este”. În principiu, în prima parte, teoria este „o a cincea naraţiune ce îşi află singularitatea numai prin performare, lucrând însă în chiar miezul celor patru naraţiuni vizibile” (nu oriunde şi de aiurea, ci, în mod specific, de la „Tomaşevski şi Bahtin la Jauss şi Deleuze, la Judith Butler şi Gayatri Spivak”). Aş adăuga: ce îi leagă pe aceşti teoreticieni împotriva voinţei lor de a se afilia e chiar faptul că scriu texte. Sau, dacă pot intra mai departe în analiză, faptul că scriu texte de teorie.

Ce e singularitatea teoriei? Ei bine, e un ceva bizar, ascuns şi activ, existent şi inexistent, prezent şi absent etc., la fel cum „esenţa cinematografului” e faptul de a vedea „ţesătură deschisă de şi vizibilă în filmul lui Eisenstein, în care, cum ar spune Borges, se află deja la lucru Godart sau Wenders sau Picasso sau Ginsberg”. Însă, cu toate că lucrează la explicarea teoriei ca bogracs, teoreticianul are, paradoxal, o paranoia a ascunsului. Deşi pentru el teoria e orice, în acelaşi timp e ceva ce „scapă vizibilului”. Căci, trecând peste banalităţile primei părţi a cărţii (unde teoria e ba a cincea naraţiune, ba are ca responsabilitate să-şi gândească propria singularitate, ba e revoluţia-ce-va-să-vină; unde singularitatea teoriei nu e „de poziţie”, nu e „ontologică” şi nu e „de creaţie”), cititorul „Teoriei peştelui fantomă” va da de spectaculoasa teză a peştelui-fantomă. Dacă studiile lui Horea Poenar sunt, în mare parte, note de lectură sau impresii despre viaţă, teoria centrală a cărţii (cea a peştelui-fantomă) e ea însăşi o notă de jurnal care, alături de panseuri ca „de ce mai are efect asupra noastră suferinţa lui Ghilgameş?” încearcă să explice că obsesia teoreticianului faţă de singularitatea teoriei are legitimitate prin axiome ca „Odiseu, Dante sau Werther sunt singularităţi universale”.

Pe de altă parte, această credinţă a lui Horea Poenar în teorie ca ascundere infestează volumul însuşi prin ascunderea, mascarea, ocultarea referinţelor. Şi referirilor. Când nu face close-reading-uri care sfârşesc în misticism teoretic, Poenar deapănă amintiri. Spre exemplu, el însuşi recunoaşte o schismă în teoria actuală: tabăra „riguroasă, sistematică” şi cea „obligată să se descurce (observaţi eufemismul s.n.) cu ruinele vechilor presupoziţii”. Cum însă demonstrează teoreticianul una ca asta e spectaculos: „vezi atacurile împotriva teoriei din anii ’80-’90”, ni se sugerează. Care atacuri? Şi unde să fie văzute dacă nu ni se arată calea? În şarjele împotriva poststructuralismului? Paul de Man nazist? Dezbaterile despre canon în Universitatea americană? Manifestul postmodernist al lui Ion Manolescu? Iar faptul că Horea Poenar găseşte un paradox al teoriei în coexistenţa acestor direcţii (desigur, fără a pune degetul teoretic pe vreo şcoală/direcţie/teorie concretă, ci declarând că există ceva bătălie a raţionaliştilor cu metafizicienii) demonstrează că nu poate dibui simple relaţii de cauzalitate, reacţii concrete etc., un şir cronologic al dezvoltării teoriei literare. Normal, atunci, că îi va amesteca pe Şklovski, Jauss şi Spivak în aceeaşi oală.

În plus, pe la jumătatea cărţii (apropo, feriţi-vă de părţile ce poartă numele de „scurtmetraje” în carte) se dă frâu liber inconştientului: „De o parte, fără subiect. Gol, doar eventual o bucată de carne crudă”.

Revin la remarca „singularitatea teoriei nu este una de creaţie”, tocmai pentru că Horea Poenar o contrazice constant. Cum? Planuri intercalate, suspans, speculaţie, lirism, teorii ale conspiraţiei: „Teoria peştelui-fantomă” le are pe toate. Are tot ce-i trebuie unei cărţi, în general.

Din păcate, nu unei cărţi de teorie literară.