CULTURA ANTROPOLOGICĂ

Rubrica ARHIPELAGUL MUZEELOR

Istoria cui, în muzeele României?

Virgil Ştefan Niţulescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 22 (578), 8 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-22-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_578.compressed.pdf

 

 

 

Într-un recent volum de dialoguri cu Narcis Dorin Ion, Răzvan Theodorescu este întrebat la ce istorie ar trebui să ne raportăm: a României sau a românilor? Academicianul o alege pe cea din urmă. Întrebarea nu este fără rost. În timpul regimului comunist, la toate nivelurile de învățământ s-a predat istoria României. În primii ani de după 1989, s-a revenit la istoria românilor, pentru că aceasta se preda înainte de război. Apoi, Ministerul a decis întoarcerea la istoria României. Desigur, diferența este notabilă. Istoria României se referă la teritoriul de astăzi al țării, cea a românilor la neamul românilor, doar de la formarea sa și, desigur, cu referire la „strămoșii” lor. Numai că un muzeu nu este o carte de istorie. Muzeograful are libertatea totală de a alege varianta potrivită, în funcție de patrimoniul de care dispune și de scopul pe care îl urmează. Sau, cel puțin, ar trebui să o aibă!

Muzeele de istorie din România de până în 1990 nu puteau fi decât cel național, din București, care era proiectat asemenea unui manual de istorie ilustrat cu obiecte de patrimoniu și citate din opera dictatorului, și cele județene, în care istoria locală se strecura cam în proporție de 20%, restul fiind o copie a muzeului bucureștean. Schimbarea de regim a dus și la mutații inimaginabile până atunci în ceea ce privește muzeele locale. Acestea au început să opteze pentru expoziții tematice, susținute de patrimoniul pe care îl dețineau. Titulatura a rămas, de cele mai multe ori, aceea de „muzeu județean”. Numai că nimic nu poate fi atât de simplu. Beneficiind, în sfârșit, de libertate, muzeografii din județele Covasna și Harghita au schimbat numele muzeelor lor (desigur, la îndemnul și cu sprijinul organizațiilor UDMR): muzeul din Sfântu Gheorghe a devenit Muzeul Național Secuiesc, iar cel din Miercurea Ciuc s-a transformat în Muzeul Secuiesc al Ciucului. Atunci, în primul deceniu de libertate, când s-au petrecut aceste lucruri, introducerea elementului etnic în denumirea unei instituții publice a provocat uimirea specialiștilor etnic români, pentru care lucrurile fuseseră foarte clare până în acel moment. Puterea politică a vremii a găsit o soluție, în Covasna, prin înființarea Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, care și-a propus să fie un muzeu „al locului“, nu cel al unei comunități etnice. Toate aceste transformări nu au fost tocmai facile, așa cum par acum, dar totul a trecut cu bine. Tot atunci, au apărut și discuții privind transformarea Muzeului Brukenthal într-un „muzeu național săsesc”…

Potrivit noilor lor titulaturi, cele două muzee secuiești au expulzat din discursul muzeal ceea ce nu avea legătură cu secuii, cum ar fi Antichitatea daco-romană. Nu este locul, aici, să încep o discuție lungă despre cum ar trebui sau cum n-ar trebui să se numească muzeele din zonă. Probabil că, așa cum există acum, muzeele (toate muzeele) din cele două județe se echilibrează reciproc. Dar, în anii care vor veni, un mare muzeu clujean va trebui să dea proba de maturitate în fața publicului: Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei – unde, se pare că, în sfârșit, se va debloca reluarea investiției, ceea ce va duce la necesitatea refacerii expoziției permanente a instituției. MNIT va trebui să dovedească faptul că este o instituție care poate trece dincolo de măruntele dispute etnice, transformate în conflicte muzeografice. În fond, dacă aș avea ceva să reproșez muzeelor de istorie actuale din Covasna și Harghita, acel lucru ar fi tocmai poziționarea lor pe o linie de „apartheid” (în sensul literal al termenului), care presupune o „dezvoltare separată a raselor”. Așa după cum bine știm, astăzi, rasele nu există; ele sunt o ficțiune a unor antropologi. Dar etniile, da. Or, în opinia mea, o prezentare unilaterală a fiecăreia dintre etniile care populează Transilvania contemporană nu poate fi decât spre paguba tuturor. Poate greșesc. Tocmai de aceea, aștept să fiu contrazis.

În aceste condiții, sper că viitorul Muzeu Național de Istorie a Transilvaniei (mai ales că el se află, acum, sub o nouă conducere, în persoana lui Felix Marcu), va încerca să ne ofere o viziune integralistă asupra istoriei acestei regiuni a României, pentru că, altfel, nu vom putea înțelege nimic. Orice istorie parțială, a românilor, ungurilor, secuilor, sașilor, șvabilor, romilor, sârbilor, rutenilor, croaților, ucrainenilor, slovacilor, cehilor, țipțerilor etc., nu ne va putea face să înțelegem tabloul general al celei mai compozite regiuni istorice a României (o regiune unde s-au așezat și italieni, și francezi, și multe alte neamuri!). Toate aceste etnii au trăit împreună în Transilvania, în pace sau în război, dar singura variantă posibilă pentru înțelegerea unui trecut extrem de complicat nu poate fi decât aceea a privirii istorice asupra unui teritoriu, nu asupra unei etnii. Cred că aceste lucruri sunt cu atât mai importante acum, în 2017, când ne pregătim să celebrăm Centenarul Marii Uniri din 1918, și cu trei ani înainte ca Ungaria să comemoreze împlinirea unui secol de la semnarea Tratatului de la Trianon. Desigur, fiecare țară are propria sa privire asupra istoriei universale. Pentru muzee, însă, important este ca aceasta să fie una cât mai obiectiv posibilă și bazată pe bunuri culturale, nu pe texte de propagandă.

Din păcate, noua expoziție permanentă a Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei nu va fi gata în timp util, pentru a sărbători cum se cuvine Centenarul Marii Uniri. Arunc toată vina pentru acest lucru asupra parchetelor, în frunte cu DNA, care confundă, în continuare, breasla muzeografilor cu o bandă de borfași. Dar nu pot decât să sper că, undeva, în birourile Muzeului, colegii clujeni cumpănesc viitoarea expoziție permanentă, cu responsabilitatea pe care numai un formator de conștiință națională poate să o aibă.