CULTURĂ ŞI SOCIETATE
Rubrica ROMÂNIA DIN DIASPORA
Literatură pe ziduri, pictură pe trupuri
Monica Săvulescu Voudouri
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 22 (578), 8 iunie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-22-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_578.compressed.pdf
Stă într-o rână pe banca unui autobuz. Merge spre centru. Capul îl are rezemat de geam. De câte ori autobuzul face o curbă, capul i se bălăngăne și pocnește ușurel geamul. Doarme. Somn dulce, în miezul zilei. N-aude, nu vede. Autobuzul îl duce, ce treabă are el?
Un bărbat tânăr. Construit masiv. Poate chiar armonios, dacă n-ar fi stratul adipos care i s-a insinuat sub piele. Un amănunt care caracterizează în Grecia o generație. În ultimii ani, tineretul nostru nu mai e mlădios. Oamenii devin grași. Hrana proastă, se spune. Renumita bucătărie mediteraneană a ajuns mai mult apanaj turistic. Tinerii noștri mănâncă prost. Mâncare ieftină. Pâine. Și macaroane. Criza ni se strecoară sub piele. Ne marchează și fizic.
La o curbă, bărbatul se trezește. Mă privește cu ochi buimaci, se lămurește unde se află, își sprijină capul de geam și adoarme din nou. Îl privesc netulburată, îi deslușesc cu stupoare tatuajul întins pe tot brațul, pestriț colorat: „Victims…aren’t we all” („Victime… nu suntem oare noi toți”).
Bărbatul doarme în plină zi, deci nu are de lucru. Este probabil șomer, ca mulți alții din generația lui. Dacă doarme atât de profund, înseamnă că nu s-a odihnit noaptea. O fi fost la tavernă, și-o fi petrecut orele târzii la „bouzoukia”, așa cum făceau grecii cu ani în urmă? Acum prețurile la „bouzoukia” au devenit prohibitive. Tot program turistic și concertele cântăreților, acea muzică grecească greu de definit, nici populară, nici ușoară, sau și una, și alta, epos muzical care a atins epoci de aur, s-a contopit cu poezia marilor clasici, a devenit brand naţional, ca „chansonul” francez, ca „șansoneta” italiană. Le place turiștilor. Grecii o ascultă la radio, de concerte nu mai sunt bani.
„Victims”… S-ar putea ca bărbatul să fi umblat noaptea să scrie pe ziduri. Asta a devenit o ocupație, să-ți verși năduful pe case, scriind neputincios tot ce-ți trece prin minte. Toate refulările ți le exteriorizezi, dacă ești liber. Dacă faci jocul vreunui partid, scrii ce ți se spune, mai iei câțiva bănuți, de-un „souflaki” (adică de-o frigăruie). Lucru care de asemenea a devenit ocupație. Pereții noştri au ajuns urâți, mâzgăliți cu tot ce nu-ți trece prin minte. Băieții noştri nu mai au cuvânt în agora, nu mai au acces la spațiul public să-și spună părerea, așa că ies noaptea să scrie pe ziduri. Împotriva guvernului, împotriva multinaționalelor, împotriva rasismului, împotriva discriminării. Sau pentru. N-au un program, n-au putere de implementare, n-au auditoriu. Tot ce le-a rămas este să se defuleze cu o căldărușă și cu o pensulă. Scriu lozinci pe pereți. Sau se desenează pe corp.
Nu știu cum de nu ne punem întrebarea din ce pricină a apărut acum și la noi, în Europa, această modă a graffitti-ului și a tatuajului. Eu cred că din frică. La fel ca la triburile primitive, care se mutilau pentru procesiunile religioase. Și asta pentru a îmbuna zeitățile, fiecare trib cu zeitatea lui (fiindcă se pare că omul n-a trăit niciodată fără a se teme de necunoscut). Deci, fiecare trib cu tatuajele și schilodirile lui fizice, care de care mai năstrușnice: cercei în buze, găuri pentru podoabe în nări, burice împodobite. Ce știau oamenii primitivi despre zei? Cum prevedeau ei hotărârile lor? Cu cine s-ar fi putut ei lua de piept când le era frică de necunoscut? Ce altceva le stătea la îndemână decât să se defuleze mutilându-și trupul?
Tânărul din fața mea își lovește la o curbă a autobuzului capul de geam. Duce mâna la frunte. Pe braț i se citește cale de-o poștă tatuajul: „Victims…aren’t we all”. În sine, lozinca e adevărată. El, ca toți cei de seama lui, sunt victimele fricii de viață. Viața cu necunoscutele ei, care, la fel ca zeii din lumea primitivă, i-a îngenunchiat. Necunoscute care, asemenea capriciilor imposibil de prevăzut ale zeităților, i-au marginalizat până la anulare. Necunoscute de care lor le e frică. Și cum nu le-ar fi? Ce știu ei despre lumea în care trăiesc (și exclud aici aproximațiile bine dirijate de la buletinele de știri, unde ni se spune, bineînțeles, nu ceea ce se întâmplă în realitate, doar ceea ce se consideră că trebuie să știm)? Ce știu tinerii noştri tatuați din neputință despre zeii lumii moderne: multinaționalele și comisiile care decid pentru sănătatea pământului și semnatarii pactelor de agresiune sau neagresiune, care nu se mai hotărăsc pentru un colț de lume, ci la nivel planetar? Distrugerea, deci, care îl privește și pe el, omul meu din autobus, și pe prietenii lui, și pe iubita pe care se teme c-o pierde de viață grea, și pe părinții care l-au întreținut prin școli, iar sacrificiul lor se dovedește acum fără rost. Distrugerea, deci, care-l pândește și de care lui i-e frică de moarte. Distrugerea, căreia este nepregătit să-i țină piept și este neputincios să-i înțeleagă cauzele și să se împotrivească efectelor. Ca o hienă, frica se simte în aer, pericolul se intuiește. Și… asemenea oamenilor primitivi, de frică, tinerii zilelor noastre își găsesc defularea în automutilare. Ei își rad jumătăți de cap, își trec fiare prin lobul urechii, își găuresc buzele, își perforează pielea. Fiindcă de nimic altceva nu mai sunt în stare. Buimaci în marginalizarea din care nu mai au scăpare, dorm prin autobuze în miezul zilei și-și scriu pe trup pe bună dreptate: „Victims…aren’t we all”.