CULTURA ISTORIEI

Rubrica ELOGIU LATINITĂŢII

Matia Corvin nu cerea traducător pentru a înțelege românește

Ioan-Aurel Pop

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 22 (578), 8 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-22-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_578.compressed.pdf

 

Polonezii i-au cunoscut de timpuriu, în mod direct, pe români, cel puțin din două motive: vecinătatea Regatului Polono-Lituanian cu Moldova, pe de o parte, și existența a zeci de sate românești, organizare după „ius valachicum” (dreptul românesc), în sudul Poloniei, pe de altă parte. Acestea făcuseră parte din vechea „țară a românilor” sau a Volohovenilor (Bolohovenilor) – poate Țara Șipenițului de odinioară – rezultată prin roiri de populație din nordul Moldovei și al Maramureșului, în căutarea unor terenuri fertile pentru agricultură și a unor pășuni bogate pentru turme. Ca urmare a acestei cunoașteri directe, Moldova a fost numită de polonezi în întreg Evul Mediu „Țara Românească” (Valahia), iar țara românească de la sud de Carpați a fost chemată „Multana”, probabil o formă coruptă de la „Muntenia”. Autorii polonezi, fiind catolici și folosind în scris limba latină, au putut răspândi ușor în Apus date despre romanitatea românilor și latinitatea limbii române.

Astfel, într-o descriere anonimă a Moldovei, de inspirație polonă, scrisă pentru uzul papal, „Ignotus ad rei memoriam brevis historia Dacorum usque ad Stepahnum III (voievodam Moldaviae…)”, de la finele secolului al XVI-lea, se spune despre locuitorii Țării Moldovei: „Sunt daci născuți din italici și romani…, care în limba lor se cheamă romani din romană, în a noastră valahi, în același fel în care sunt chemați în italiană. Iar valahii în polonă sunt același lucru ca italicii în latină… Ei, prin firea lor, obiceiuri și limbă, nu sunt mult diferiți de poporul Italiei”. Aici, după maniera umaniștilor de a arhaiza, moldovenii sunt numiți „daci”, sunt prezentați ca fiind de origine italo-romană și drept vorbitori de limbă romanică, încadrați între celelalte popoare romanice. Autorul știe că moldovenii se numesc pe sine români și că polonezii îi numesc valahi, ca și pe italieni. Polonezii au fost primii străini care i-au zis lui Ștefan al III-lea – marele suveran trecut în nemurire la 1504 – „Stephanus ille Magnus”, adică „Ștefan acela Mare”, supranume intrat apoi în legendă și în istorie.

Stanislaw Orzechowski (1513-1566), în „Analele” sale (1554), scrie: „Ei – dacii, adică românii – sunt născuți din italici și romani… Pe daci… care se numesc în limba lor români, iar în a noastră, de la italieni, valahi. Cuvântul Wloszy este la polonezi exact cum este la latini cuvântul italici; a căror țară este Moldova… Ei, prin fire, obiceiuri și limbă, nu se deosebesc cu mult de civilizația Italiei și sunt oameni cruzi și de mare virtute”. Autorul polon afirmă și el că românii (cei din Moldova, pe care i-a cunoscut direct) se numesc pe limba lor „romini”, de la romani, că limba polonă subliniază și ea originea lor latino-italiană, că „dacii” își dovedesc originea romană prin nume, fire, limbă, fel de viață și virtutea romană.

Martin Cromer (1512-1589), autorul unei istorii naționale polone, publicate la 1555, scrie: „Românii… folosind din bătrâni o limbă a lor nouă, barbară și romană, amestecată și stricată…”. Cromer afirmă romanitatea românilor și pe baza limbii, care le trădează originea. Acest autor zice că numele de „valah” este acela dat tuturor italicilor, ceea ce demonstrează că românii sunt tot romani.

Krzystoff Warszewiecki (Varsevicius, 1543-1603), rector al colegiului iezuit din Liov (Lvov, Lviv, Lemberg, azi în Ucraina), scrie că originea romană a românilor se confirmă prin limba lor, felul de viață și firea asemănătoare cu a italicilor. El este cel care spune că regele Matia Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, înțelegea limba solilor lui Ștefan cel Mare: „Limba românilor este stricată, dar totuși nu cu mult diferită de latină; în așa măsură încât regele Ungariei Matia, când solii români (moldoveni) au început astfel să-și facă vorbirea prin interpret, «Spune, zise, domnului nostru», răspunse că, dacă folosesc această limbă, îi putea înțelege pe ei chiar și fără interpret” („Idioma valachicum est corruptum, nec tamen latinitati admodum absimile; adeo ut rex Mathias Hungariae, cum legati valahici per interpretem apud eum verba facere sic incepissent, «Expone, inquit, domino nostro», se, si hac lingua uterentur, etiam sine interprete intelligere eos posse responderit”). Este posibil ca regele Ungariei să fi înțeles limba română nu numai din cauza marii sale asemănări cu limba latină, ci și fiindcă era limba înaintașilor săi pe linie paternă. La suirea sa pe tronul Ungariei, o grupare nobiliară ostilă l-a numit pe Matia Corvin „Valachorum regulus”, adică „regișorul românilor”, iar ulterior, spre finele domniei și vieții, când intenționa să devină împărat romano-german, primea aceeași ofensă, de a fi „crăișorul românilor”.

Astăzi este clar că regele Matia, născut la Cluj, în 24 februarie 1443 (de ziua apostolului Matia), avea origine românească pe linie paternă, dar tot atât de clar este că făcea parte din marea nobilime ungară (dintre baroni, din aristocrație), că a acționat politic în întreaga viață ca un „Hungarus”, dar și ca un spirit european. În perioada de avânt național și naționalist de după Marea Unire, Nicolae Iorga a pus să se scrie pe faimoasa sa statuie din Cluj (așezată acolo la 1902, sub impulsul naționalismului ungar): „Mereu și pretutindeni biruitor, o singură dată învins, de propriul său neam”. Firește, zicerea nu a plăcut elitei naționaliste ungare, fiindcă făcea aluzie la românitatea celui mai mare regele al Ungariei, ca și la înfrângerea sa din 1467, de la Baia, din Moldova lui Ștefan cel Mare. Până la urmă spiritele – agitate din nou după 1989 – s-au mai liniștit, dar nu de tot, deși figura marelui suveran umanist ar putea deveni cu uşurinţă un simbol comun româno-ungar. Este drept că în secolul al XV-lea era mult mai importantă credința decât etnia, deși nu peste multe decenii, în secolul următor, națiunile medievale vor da semne de modernitate, pe fondul trecerii de la solidaritatea etnică pasivă la cea dinamică și activă. Va fi vremea în care, pe hărțile europene, peste teritoriul Țărilor Române, se va scrie tot mai des numele de Dacia, după maniera umaniștilor de a arhaiza numele geografice și etnice. Este încă o modalitate prin care românii aveau să fie cunoscuți peste hotare ca „daci”, în sens de locuitori ai „Daciei” și urmași ai romanilor.