CULTURA SPORTULUI

Rubrica IN CORPORE SANO

Un baston, tată!

Mădălina Firănescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 22 (578), 8 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-22-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_578.compressed.pdf

 

 

„Cine dracu-i şi Eminescu ăla? Noul golchipăr de la Venus?”, citează Ioana Pârvulescu, în „Întoarcere în Bucureştiul interbelic”, întrebarea pe care şi-o punea sarcastic cronicarul anilor ’30 în numele copilului generic al epocii, ştiutor al componenţei tuturor echipelor de football, dar ignorant în alte privinţe. „Înşiră sumedenie de nume stranii, decorate cu funcţiuni ale picioarelor, rostite în englezeşte cam aşa: golchiper, half, inter şi ofţait, goal, şut, corner. Iar părinţii îl sorb din ochi: e precoce”. Evident, la atâta abundenţă de informaţii sportive, creierul fraged nu mai poate fi împovărat şi cu date literare, oricât de importante.

Mare lucru nu s-a schimbat de atunci în educaţia şi preferinţele juvenile. Doar că, faţă de vremurile în care Arghezi spera cu naivitate „într-o nouă civilizaţie şi cultură omenească”, bazată pe nobleţea sporturilor, azi nu mai e loc de fair play, pasiune exprimată civilizat sau de dorinţa de a călca pe urmele unor performeri. Acum, sportul e dominat de bani şi de violenţă, iar copilul actual nu mai recită echipele din Liga 1, dar sigur ştie ce achiziţii auto sau amoroase au vedetele din campionatul autohton. În plus – spre deosebire de predecesorii lor – puştii zilelor noastre nu mai găsesc nicio plăcere să bată mingea, sub orice formă, să alerge şi să sară, ceea ce se traduce în cifre alarmante. Un recent studiu al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii arată că, din 1990 încoace, numărul copiilor supraponderali a crescut vertiginos pe tot globul, în România 3 din 10 copii şi adolescenţi având o greutate peste medie, iar 8% fiind chiar obezi. La categoria de vârstă 8 ani, statistica e teribilă: un copil din patru este rotofei sau excesiv de gras. Studiul arată că, în majoritatea cazurilor, durduliii de diverse grade au părinţi la fel.

Mişcarea şi efortul fizic sunt însă tratate cu superficialitate de românul modern, care se mai antrenează regulat doar la discipline vesele, precum aruncatul cu privirea, fuga de răspundere, săritura peste mese, 100 metri rezemat garduri, sticlism, coniac-canoe sau halbere. Urmarea? Suntem pe primul loc în Europa la mortalitate cauzată de bolile cardiovasculare (potrivit unui raport al Băncii Mondiale), deşi antidotul e la îndemâna oricui: alergatul. Este cel mai eficient mijloc de a ne creşte speranţa de viaţă, cu 3 ani în medie, indiferent de viteză sau de distanţa parcursă şi indiferent de viciile avute, au demonstrat cercetătorii Institutului Cooper din Dallas. Asta fără a mai pune la socoteală alte beneficii pentru sănătate, precum reglarea digestiei. În a sa dezinhibată „O istorie culturală a toaletelor”, Roger-Henri Guerrand citează poemul didactic în patru cânturi „Chezonomia sau arta de a te uşura”, care recomanda călduros, în 1806, un remediu contra constipaţiei: „Faceţi rost de-o băşică bine umflată şi acoperită cu piele,/ Alergaţi după ea şi faceţi-o în sus să sară”. O nostimă invitaţie la… fotbal.

Chestiunea educaţiei fizice precare este totuşi cât se poate de serioasă şi îngrijorătoare. Elevii actuali se feresc (sau sunt scutiţi) de orele de sport, iar cei care prind drag de ele şi se îndreptă spre performanţă vin cu mari lacune. „Copilul nu mai ştie să meargă, nu știe să alerge, dar are tableta în mână de la doi ani. România a ajuns de râsul lumii!”, exclama Ion Ţiriac, confirmat de medicul sportiv Alin Popescu: „Omul este făcut să alerge, iar copiii din ziua de azi habar nu au să fugă”. Cu asemenea start sportiv, să ne mirăm că tinerele noastre speranţe la medalii trag după ele accidentări în lanţ, provocate de tehnica însuşită defectuos şi de pregătirea fizică deficitară? Fostul antrenor al naţionalei feminine de handbal, Gheorghe Tadici, reclama că fetele ajung la lot nepregătire de la cluburi, ceea ce avea să constate şi succesorul său, Ambros Martin, pe când fostul fotbalist Miodrag Belodedici îl deplângea pe selecţionerul Cristoph Daum că lucrează cu jucători care nu stăpânesc deprinderi de bază, precum preluarea, pasele, evoluţia în echipă, dar mai ales controlul balonului fără să ţii continuu capul în jos. Neajunsuri ironizate şi de fostul acţionar dinamovist Vladimir Cohn, la „câinii roşii”: „Fără tehnică, fără o viteză ieşită din comun, au ceva voinţă şi-i struneşte antrenorul. Ce naiba, în afara lui Hanca, toţi au doar viteza I. Multora le era lene să alerge şi până la casierie”.

Vina principală pentru apariţia acestor generaţii inactive şi debilitate fizic o poartă părinţii, susţin aproape la unison medicii. Un excelent reportaj al Radio România Actualităţi vorbea despre „generaţia fulgilor de nea”, pe care orice strop de transpiraţie pare că-i distruge, o generaţie afectată din pruncie de bolile bătrâneţii: articulaţii anchilozate, coloană deformată, obezitate. Sunt copiii pe care părinţii cred că îi ocrotesc dacă nu îi lasă să se joace desculţi prin parc, îi înfofolesc şi când nu e cazul şi îi îndoapă cu fast food, copii care nu ştiu să meargă singuri la şcoală şi pentru care mişcarea înseamnă corvoadă, murdărie şi pericol. Sunt nişte Benjamini Button vlăguiţi şi cocârjaţi înainte de vreme, lipsiţi de curiozitatea şi entuziasmul vârstei infantile şi prea puţin tentaţi să-şi încerce forţele fizice în întreceri sportive. Tot ce le lipseşte este, ca în povestirea lui F. Scott Fitzgerald, „un baston, tată!”