CULTURA LITERARĂ

„A iubi înseamnă a construi o catedrală mitologică în jurul a ceea de iubim”

Amélie Nothomb în dialog cu Dan Burcea

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 23 (579), 15 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-23-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_23_2017.compressed.pdf

 

 

Amélie Nothomb publică anul acesta cel de-al douăzeci și patrulea roman al său, „Le crime du comte Neville”(„Crima contelui Neville”). Apariția acestui nou volum, ca a tuturor celorlalte pe care le semnează de câțiva ani pentru satisfacția numeroșilor și fidelilor săi cititori, punctează ca un fel de ritual inaugurarea în Franța a fiecărei toamne literare. Cu timpul, autoarea și-a construit o reputație solidă, îmbogățită de întâlnirile sale cu publicul și cu aparițiile ei în diferite mass media, în timpul cărora se arată accesibilă, spontană, cu o sinceritate și o profunzime manifeste, seducându-și interlocutorii și oferind criticii amănunte despre viziunea ei, deseori surprinzătoare, asupra lumii și a modalității de a-i da o formă literară. Dincolo de aparențe însă, în spatele acestei disponibilități totale se ascunde o ființă secretă, insesizabilă și complexă care interzice oricărei idei contrafăcute și oricărui clișeu să vorbească în numele ei.

Pentru a afla secretele ei de scriitoare, precum și numeroaselor sale obsesii, va trebui să ne lăsăm purtați pe cărările ținuturilor jumătate reale, jumătate legendare în care și-a ales domiciliu. Bun venit în universul minunățiilor nothombiene !

 

D.B.: Sunteți de acord cu această invitație de voiaj în universul minunat în care locuiți cu o nebănuită intensitate între real si imaginar, trăindu-vă viața de scriitoare ca pe „o sarcinăfoarte lungă”?

A.N.: O lungă sarcină de cărți, da, așa este. Mulțumesc pentru acest frumos portret !

D.B.: A scrie este deci pentru dumneavoastră o formă de ritual al nașterii?

A.N.: Într-adevăr. Nu am reușit nici acum să știu ce mă face să rămân de fiecare dată însărcinată, dar miracolul nașterii perpetue continuă să mă minuneze.

D.B.: Cum trăiți prezența obsesională a acestui univers ficțional cerând fără încetare să ia formă literară, pe de o parte, și stricta ritmicitate a publicării unei noi cărți pe care v-o impuneți în fiecare an, pe de alta ?

A.N.: Chiar și încântarea cea mai profundă are nevoie de disciplină. La fel cum, de altfel, și o sarcină impune un ritm de viață.

D.B.: În primul dumneavoastră roman, „Igiena asasinului”, postulați că „romancierul este o persoană care pune întrebări și nu care răspunde la ele”. Faceți din această formulă un credo literar?

A.N.: Da, este unul din credo-urile mele. Repetați cu insistență, vă rog, acest lucru, fiindcă mulți oameni cred că romanele mele oferă răspunsuri.

D.B.: Definiți la un moment dat scriitura ca pe „o luptă a fiecăruia cu sine însuși”.

A.N.: Cine spune creație spune tensiune. Cine spune tensiune spune bipolaritate. Acești doi poli interiori, unul luminos, altul distrugător, se află într-o luptă perpetuă.

D.B.: Ați afirmat recent că singurătatea a fost cauza care v-a împins către scris. A scrie înseamnă deci pentru dumneavoastră un mijloc de a scăpa de izolare, „o altă formă de viață”, cum ar spune Melvin Mappel, personajul unuia din romanele dumneavoastră?

A.N.: E vorba de o dublă mișcare perpetuă: căutarea celuilalt și apoi fuga de celălalt. Este unul din paradoxurile lecturii.

D.B.: Despărțirea de Japonia la vârsta de 5 ani a reprezentat pentru dumneavoastră „traumatismul fondator”. Putem numi acest moment drept o stare de grație?

A.N.: Da, dar această stare de grație este ca un cuțit cu două tăișuri: l-aș putea trăi la fel de bine și ca pe un blestem.

D.B.: Nu excludeți ideea de a considera romanul „Le crime du comte Neville” drept un roman autobiografic, aducând în sprijinul acestei idei mai multe argumente: descendența dumneavoastră (ați primit recent din partea Regelui Belgiei titlul de baroană), relațiile cu părinții dumneavoastră, crizele de adolescență. Împărtășiți sentimentul apăsător pe care-l trăiește Sérieuse, fiica contelui Neville din roman?

A.N.: La vârsta de 17 ani, eram exact ca Sérieuse.

D.B.: Motorul principal al lumii stranii a contelui de Neville și al nobilimii belgiene în general este „arta aparențelor”. Un adevărat estetism demodat.

A.N.: Și cu toate acestea această lume există ! Belgia ascunde stranii secrete.

D.B.: Romanul este inspirat de cartea lui Oscar Wilde, „Crima lordului Arthur Savile”. Procedeul „rescrierii” pe care-l folosiți vă oferă atât libertatea de a vă apropia de acest model, cât și cea de a vă îndepărta de el. Cum reușiți să împăcați libertatea creației cu fidelitatea față de original?

A.N.: E suficient să iubești profund textul din care te inspiri. Această iubire îți oferă distanța potrivită.

D.B.: Considerați cartea dumneavoastră ca pe un anti-roman polițist în care cunoaștem asasinul, dar nu și victima? La Oscar Wilde asasinul e o marionetă în mâinile unui „măscărici monstruos”, pentru dumneavoastră însă ceea ce contează este „onoarea ce consistă în a-și respecta invitații”. Se poate vorbi de două mobiluri, de două maniere de a scrie?

A.N.: Da, sunt două metode, două protocoale diferite !

D.B.: Revenind la scriitura dumneavoastră, ați afirmat că „tot ceea ce iubim devine ficțiune”.

A.N.: A iubi înseamnă a construi o catedrală mitologică în jurul a ceea de iubim.

D.B.: Și cum să înțeleg această a doua formulă: „ficțiunile devin mult mai puternice decât realitatea”?

A.N.: Catedrala este mai vizibilă, la sfârșit, decât ființa iubită.

D.B.: Din cele 24 de romane pe care le-ați scris, 19 au fost deja traduse în limba română, ceea ce face din dumneavoastră o personalitate literară cunoscută în România. Aveți un mesaj special pentru cititorii români?

A.N.: România este o țară de înaltă cultură. Sunt mândră să fiu citită de publicul românesc !

 

Traducere de Dan Burcea