CULTURA CINEMA

CANNES 2017. Istoria filmelor controversate. Mitologii subiective

Ioan Lazăr

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 23 (579), 15 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-23-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_23_2017.compressed.pdf

 

Istoria cinematografiei este, desigur, în primul rând, artistică, estetică, însă, dincolo de panteonul operelor antologice, al capodoperelor, uneori implicându-le, această artă, a șaptea, vine și cu spectacolul adiacent, ținând de producție, de comerț, dar mai cu seamă de receptare, de efectul la public. Într-un atare carusel sunt antrenate nu doar vedetele, starurile de ieri și de azi, nu doar etapele de criză ale unor acte de cenzură (și voi nota aici doar celebrul Cod Hays al anilor treizeci), ci și surprinzătoarele momente de impact din destinul unor creații etalon. Șocante, clintind confortul contemporanilor, opere cinematografice importante au fost, ca și în literatură, în sculptură, în muzică, considerate la început drept inoportune, indezirabile, scandaloase, ca să folosim termenul cel mai uzitat.

La șapte decenii de la prima ediție a Cannes-ului, mereu inspiratul Delegat artistic Thierry Frémaux a inițiat o manifestare ce ea însăși ar trece în ochii unora drept neavenită, dacă nu chiar scandaloasă. Cinemateca Franceză a găzduit pe perioada lunii mai, mai exact între 28 aprilie și 28 mai 2017, un program cu totul special. Intitulat „Festivalul Cannes – scandaluri și controverse”, grupajul trece în revistă vreo 26 de titluri etichetate drept sulfuroase, dar și alt gen de filme deocheate, taxate dintr-o perspectivă sau din alta, precum și premii contestate, adăugând ici-colo diverse incidente diplomatice prilejuite de acceptarea în festival ori de refuzul de a fi prezentate.

Sunt și amendări ale căutării cu orice preț a gloriei efemere, dar linia principală o dă argumentul suprem al rezistenței și impunerii lor în timp. Nu al tuturor, firește. Cannes-ul face încă o dată dovada că, iată, impune valoarea, uneori cu toate riscurile. Să ne plimbăm și noi prin peisajul acesta atât de fermecător, chiar dacă i-a lipsit de multe ori consensualitatea ori accepțiunea oficială. Nu avem de-a face cu lupta istorică, și antologică, între „clasici” și „moderni”, dar și această formă de „querelle” audiovizuală aduce sâmburele progresului estetic la o temperatură destul de încinsă. Până la urmă, scandalul presupune și forțarea tiparelor, ieșirea din clișee. Avea dreptate Daniel Toscan Du Plantier, producător al filmului lui Maurice Pialat „Sub soarele lui Satan”, întâmpinat cu ostilitate, care, la a XL-a ediție (se vede treaba că edițiile jubiliare sunt hărăzite expunerii controverselor), spunea destul de tranșant, la ceremonia de închidere a festivalului de atunci: „Fluierăturile sunt specifice operelor importante”. Cu alte cuvinte, fac parte din viața noastră, dar și a filmelor. Se înțelege, programul Cinematecii Franceze putea fi lărgit. Nu doar Cannes-ul a avut parte de asemenea „neînțelegeri”. Și pe la alte manifestări de acest tip apar malentendu-uri, dar, să fim înțeleși, nicăieri ca aici amploarea, rezonanța, disputelor nu se metamorfozează și atât de, să zic așa, esteticește.

Cum arătam undeva mai pe la începutul acestor însemnări, sunt scandaluri și scandaluri: unele legate de temă, altele de voalarea subiectului, fără a le uita pe cele de natură politică ori diplomatică. Cannes-ul a stins deseori incidentele de diverse feluri, poate a mai și plusat, câteodată pe un taler conjunctural. Cel mai discutat, și mai contestat, a fost, firește, palmaresul. Altminteri, „tipologia” scandalurilor a fost disputată, în mare, pe trei paliere, cum ne îndeamnă să acceptăm comentariul din preambulul expoziției pariziene din Rue de Bercy. Pe primul loc se cuvine să așezăm scandalurile estetice. Astăzi devine o iconoclastie să accepți că puteau fi contrazise estetic opere precum „La Dolce Vita” sau „Aventura”. Câteodată, reacția celor implicați a fost ea însăși pe același calapod. Să ne amintim că, în 1987, când sala a fluierat „Palme dʼOr” pentru Maurice Pialat, juriul condus de Yves Montand i-a fluierat, la rândul lui, pe siffleuri. Care pe care, carevasăzică. Scandalurile de natură politică au avut dichisul lor istoric și diplomatic. Au fost proteste la prezentarea, în 1956, a documentarului lui Alain Resnais „Noapte și ceață” sau la „Omul de marmură” (1977) al lui Wajda. Să nu mai amintim de momentul aproape penibil al premierii filmului lui Michael Moore „Fahrenheit 9/11” (2004), unde a contat doar diatriba împotriva lui George Bush. Faza a rămas fără răspuns din partea Casei Albe.

Cu normele moralității, trecem la alt aspect al sensibilităților lezate. Se știe, la acest capitol artiștii nu se prea tem de limite. Uneori caută cu tot dinadinsul să treacă drept provocatori. Sub această umbrelă încap, astfel, multe creații remarcabile. În fruntea listei voi trece „Viridian” (1961), Luis Buñuel fiind incorigibilul cel mai greu de tratat de-a lungul întregii sale cariere. Sunt destule titluri la acest compartiment. Unele au fost taxate ca violente, altele amendate pentru impactul sexualității deșănțate. Vezi „Irreversibil”, „Antichrist”, „Crash”. Altele veneau cu o îndrăzneală obraznică a raporturilor între ființe, cazul „Max mon amour”.

Pentru a nu depăși spațiul acestei pagini, o selecție devine obligatorie, deși fiecare din cele 26 de filme își merită interesul. Surprinzător că, de-a lungul timpului, președinții de jurii de o anumită culoare subiectuală, au premiat opusul propriilor obsesii tematice. În 1999, de pildă, David Cronenberg alege o povestioară socială a fraților Dardenne, „Rosetta”, cu o șomeră ajunsă la greu, lăsând de-o parte creații semnate de Kitano, Lynch, Almodóvar. Până și președintele de atunci al festivalului, Gilles Jacob, a dezaprobat opțiunea juriului. Unul din cineaștii aflați în festival a izbucnit, acuzând „meschinăria”, zicea el, soluția de a acorda premii de interpretare unor „debili mintali”, filmul ca atare meritând mai degrabă „un mare premiu al grotescului”! Parcă și mai rău a deranjat acordarea a trei premii (al juriului plus cele două de interpretare, masculină și feminină) filmului „Umanitate” (1999) de Bruno Dumont, în totul un cineast iubitor de incidente. 1999 a fost și un an al discursurilor penibile. A se vedea prestația la care s-a angajat Sophie Marceau în favoarea copiilor bolnavi, enervând cu incoerența ei, ceea ce a obligat-o pe Kristin Scott Thomas, maestra de ceremonii a ediției, să-i taie macaroana, luându-i pur și simplu microfonul. În 1987, când Catherine Deneuve îi înmânează premiul cel mare lui Maurice Pialat, pentru „Sub soarele lui Satan”, despre care am mai notat, fluierat, regizorul se încumetă să înfrunte sala: „Dacă voi nu mă iubiți, ei bine, aflați că nici eu nu vă iubesc…”. 1973 fusese un an și mai exploziv. Președinta juriului, delicata Ingrid Bergman, a subliniat că este de-a dreptul regretabil că Franța aduce în festival două filme insuportabile. Era vorba de „Mama și curva” de Jean Eustache, povestea unui bărbat pivotând între mamă și mai multe femei de condiție dubioasă, printre care și o tânără infirmieră, agățată pe Saint Germain. Filmul în sine este dezagreabil: iritant, dezlânat, cu monologuri interminabile, în niciun fel motivate. Proiecția a fost deranjantă și sub aspect tehnic. Eustache a fost nevoit să iasă din sală, dar a luat, totuși, „Grand Prix”. În al doilea titlu dezavuat, „Marea trăncăneală”, Marco Ferreri moralizează în exces, parcurgând spațiile unei mari burghezii dezastruoase, posedată de pulsiuni abracadabrante. Un an nefast, mai mult decât scandalos.

1968. Desigur, anul lui Godard și al protestelor interminabile de la Paris. O nedreptate, scoaterea lui Henri Langlois de la direcția Cinematecii Franceze, duce la o revoltă a furioșilor aflați la Cannes. Jean-Luc se agață de cortină. Forman și Lelouch își scot filmele din festival. Ediția este anulată. Întorcându-ne în timp, în ciuda scandalului propriu-zis, 1960 a fost și un an al consacrării estetice a doi mari cineaști italieni: Michelangelo Antonioni și Federico Fellini. Primului i se acordă „Premiul Juriului”, iar celui de al doilea „Palme dʼOr”. „La Dolce Vita” șochează, bulversează. Instanțele religioase îl condamnă. Mastroianni este insultat, dar tema ca atare, a decadenței, triumfă. Realitatea moravurilor nu poate fi ascunsă. Lenta, evanescenta progresie a acțiunii din „Aventura” este drastic adnotată. Monica Vitti, în lacrimi, putea fi văzută , apoi, într-o proiecție de arhivă. Recepția de după gală este dramatică, însă o mână de cineaști, cărora li se alătură și Roberto Rossellini consideră „Aventura” drept „cel mai bun film care s-a văzut vreodată”.

1957 a fost, fără îndoială, anul lui Alain Resnais și al imixtiunilor politico-diplomatice. „Noapte și ceață” este scos în afara competiției la insistențele Ambasadei Germane, fără a trece peste faptul că destui dintre francezi nu au acceptat culpabilizarea lor. Alain Resnais a fost, de asemenea, confruntat cu reacțiile S.U.A. legate de filmul său „Hiroshima, mon amour”.

Sunt doar o parte dintre evenimentele subterane ale festivalului. Ele pot fi extinse. Putem adăuga aici și pagini din alte teritorii, și ilustrări românești. Ar fi să vorbim cu îndreptățire despre destinul „Reconstituirii”, al filmelor „Dincolo de nisipuri” și „Printre colinele verzi”.