CULTURA CINEMA

CANNES 2017. O lume pe marginea unei crize de nervi

Magda Mihăilescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 23 (579), 15 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-23-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_23_2017.compressed.pdf

 

Titlul ales nu este străin de gândul trimiterii la unul dintre filmele președintelui juriului, Almodóvar, chit că deciziile echipei sale au contrazis destule așteptări. O lume în derivă, o lume care stă să explodeze, în care nu mai este loc pentru mitologiile care ne-au legănat visările. Familii măcinate mai mult sau mai puțin în secret de distorsiuni ireconciliabile, copii care își iau lumea în cap, adolescenți, prea mulți, la limita monstruozității, alegeri imposibile în afara sacrificiului, coborâri în infern, frumoasele sentimente cultivate în regim de rezervație. Imaginea generală nu e prea veselă. Din această plămadă au răsărit filmele ce aveau să marcheze ediția cu numărul 70, cum spunea cineva, o aniversare fără cadou. Dacă prin asta înțelegem filmul care să ne dea viața peste cap, măcar segmentul de viață trăit la Cannes. Să fim onești, se întâmplă destul de rar un asemenea fenomen, în niciun caz în fiecare an. Numai că uităm, Cannes-ul exercită această magie de a o lua mereu de la capă, cu speranțele, cu dezamăgirile, cu mofturile, ca și cum soarta omenirii ar atârna de bravura unui an. Cu ani în urmă, Gilles Jacob, fostul președinte intrat în legendă, avansa ideea unei bune recolte cam o dată la doi ani. Numai că nu s-a găsit niciun nebun care să țină socoteala. Pierzând numărătoarea, ne mulțumim cu ceea ce ne oferă clipa. Oricum, directorul artistic Thierry Frémaux repetă de mulți ani un adevăr cu care, din câte se pare, ne obișnuim greu: orice selecție nu este scutită de o anumită fragilitate. Mereu va exista un semn de întrebare asupra a ceea ce a rămas pe dinafară. Din destul de îndelungata mea experiență, știu că, dacă după un timp, rămâi cu patru-cinci filme la care continui să te gândești, înseamnă că nu ai pierdut vremea în sălile de cinema. Desfid pe cel care a trăit ediții numai muc și sfârc.

Acestea fiind zise, mă întorc la câteva titluri. La urma urmei, jocurile importante au avut în vedere câteva nume. Până în ultima zi, în măsura în care notele criticilor au relevanța lor, Andrei Zviaghințev cu „Loveless” („Nelyubov”) a dominat toate clasamentele. Toate filmele semnate de cineastul rus după „Întoarcerea”, uluitorul său debut din 2003 cu care obținea „Leul de aur” la Veneția, veneau către noi învăluite într-o tristețe a lucidității, a constatării răului care macină raporturile umane într-o epocă mereu în căutarea propriei rațiuni de a fi. În penultima sa creație, „Leviathan”, monstrul marin era lângă noi, pe o plajă apropiată, și nu numai ca o amenințătoare metaforă a haosului înconjurător. Acum, în „Loveless” nu mai este vorba de tristețe, spaimă, deznădejde, stări până la urmă trecătoare. Pur și simplu acum oamenii, și ne putem include toți aici, par să fi ajuns într-un ținut de gheață, cu ceea ce numim de obicei sentimente extirpate ca după o operație. La 53 de ani, artistul se desparte de frumoasa, înălțătoarea mitologie a sufleului rus. Ultima zvâcnire a fost „Întoarcerea”. O lasă în seama altora. „Nelyubov” este unul dintre cele mai crude filme pe care le-am văzut în ultima vreme. Ca o operație rece, fără anestezie. De altfel, autorul însuși își expune incredibil de cinic miezul subiectului: „Doi soți vor să se despartă. Situație mai degrabă banală. Amândoi au alte proiecte, vor să o ia de la capăt, să înceapă un alt capitol de viață, cu noi parteneri. Nu le rămâne decât să se descotorosească de piedica ce le stă în cale, copilul lor Alioșa, păpușa de cârpă pe care și-o aruncă unul altuia în față”. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată, în tot ceea ce ne-a trecut prin mână ca literatură rusă, prin fața ochilor ca film rusesc, un portret de mamă mai necruțător, ca această harpie cu privire de gheață. Observă cu întârziere absența de acasă a băiatului. Dar am minimaliza filmul dacă l-am reduce la căutarea unui mic fugar. Un întreg peisaj uman defilează cu prilejul investigațiilor, un peisaj altul decât cel știut din alte pelicule. Se trăiește și se muncește în plină modernitate, clădiri de sticlă și oțel, cu corporatiști supuși ritualurilor stricte, cărora trebuie să li se supună, fie și cu prețul minciunii. Viața merge înainte, ca după orice pierdere. Nimeni nu se aștepta, cred, ca Zviaghințev să aducă înapoi fugarul. Nu vom ști niciodată ce s-a întâmplat cu el. Cineastul respectă pariurile subînțelese, nicio concesie sentimentală. Deși acțiunea se petrece undeva prin împrejurimile St. Petersburg-ului, nu zărim nicio clipă frumusețile marelui oraș. Decoruri reci, de iarnă, copaci cu chiciură deschid și închid filmul. Ritmurile existenței se succed, mereu aceleași. Dar foștii soți au alte familii, și-au uitat fiul. Doar un afiș, o fotografie rămasă cine știe cum pe un stâlp, mai păstrează amintirea lui Alioșa. Ca și în „Copilăria lui Ivan” al lui Tarkovski, dar pe coordonate atât de diferite, mica viață a eroului, atâta câtă va fi fost, a trecut pe lângă noi ca atingerea unei aripi de înger mustrător.

Presa franceză, cu vârfurile ei de lance, „Le Monde” și „Libération”, au delirat pe marginea filmului „120 de battements par minute” al lui Robin Campillo, semidocumentar, semimelodramă, despre acțiunile protestatare ale organizații Act Up de la începutul anilor ’90 pentru susținerea bolnavilor de SIDA. Cineva scria că în sală au curs râuri de lacrimi. Probabil că altundeva decât acolo unde am văzut noi filmul. Impresionează, ce-i drept, vehemența, aș zice chiar insolența manifestărilor, cu adevărate grupuri de comandă care năvălesc în laboratoare cerând urgentarea medicamentelor destinate celor atinși de boală sau ies în stradă pentru a-i cere socoteală președintelui Mitterand, „asasin cu mâinile pătate de sânge”. Pe acest fundal se consumă o tandră poveste de dragoste între un băiat bolnav și altul sănătos. Probabil că, la vremea respectivă, doleanțele comunității gay au fost o problemă națională. Privite de la distanța a două decenii, toată inflamarea pare puțin exagerată. Așa cum se întâmplă mai întotdeauna, filmele proiectate în primele zile sunt înghițite de celelalte, intră în moara care macină fără încetare.

După digestia de câteva zile, Molohul acesta scuipă câte o peliculă, propunând-o din nou evaluării noastre. Așa se explică, bănuiesc, redescoperirile finale. „The Square” al suedezului Ruben Ostlund, câștigătorul „Palme d’Or”, a fost un astfel de beneficiar. Autorul nu este un nume nou la Cannes. Cu trei ani în urmă câștiga un premiu în cadrul secțiunii „Un certain regard” cu „Snow Therapy”. A revenit acum în competiție, cu o creație de o spectaculozitate postmodernă, a cărei ironie și revărsare ludică nu obturează amărăciunea mesajului. Un curator al unui muzeu hotărăște ca o instalație anume din fața instituției să fie imaginată ca una a toleranței, a generozității. Vai de societatea care are nevoie de astfel de subterfugii pentru a se simți cu conștiința împăcată. Eroul nostru se va convinge pe propria piele de fragilitatea limitelor impuse. Surprizele naturii umane pot da totul peste cap.

Ostlund rămâne un nume de urmărit. Așa cum, la vremea respectivă, se anunța și grecul Yorgos Lanthimos. Dacă „Lobster” de acum doi ani diviza critica, extravaganța lui făcând deliciile snobilor, „The Killing of the Sacred Deer”, „Premiul pentru scenariu”, a înfricoșat prin propunerile sale. În viața și în casa unui medic se insinuează un adolescent care va aduce cu el tragedia, metodic, fără îndurare, până la absurda, dar imposibil de evitat alegere. Pentru a ispăși o trecută eroare, familia va trebui să-și sacrifice pe unul dintre cei doi fii. M-am bucurat să constat că cineastul s-a lepădat de inutilele sofisticării, scriind o poveste bine articulată despre răul care pătrunde pe neștiute în viața noastră, impunând legi necruțătoare. Răul poate avea și chipul unui adolescent alunecos precum o jivină.

Cu prezența lui Haneke și a filmului său „Happy End”, optimiștii vedeau un posibil record, inaugurarea clubului deținătorilor de trei „Palme d’Or”. Pesimiștii se îndoiau. Impresia copleșitoare lăsată acum cinci ani cu „Amour” mai plutea în sală, risipindu-se încet, încet, pe măsură ce asistam contrariați la „instantaneele din viața unei familii burgheze europene”, cum o prezintă autorul. O familie din această lume, „în mijlocul căreia ne-am afla noi toți, orbi”, tot după spusele lui. Având în vedere că acțiunea se petrece în Calais, am putea să numim filmul și „Burghezii din Calais”, aluzie la celebrul grup statuar al lui Rodin, dar ar trebui ca filmul să inducă ideea unei meditații despre restriștile istoriei. Ceea ce nu se întâmplă. „Happy End” poate părea straniu pentru că nedumerește. Film despre viața în înalta societate industrială în vremea noastră? Despre conviețuirea bizară cu emigranții, când fățișă, când ascunsă? Poate despre secretele unei familii al cărei cap, bunicul, s-a săturat de viață și încearcă, din toate puterile, să termine odată cu ea, după ce mărturisește nepoatei vina de a-și fi sugrumat soția, după trei ani de cumplită suferință. Inutil să spun că personajul este interpretat de Jean-Louis Trintignant, iar trimiterea la „Amour” este străvezie. Poate despre cinismul existenței contemporane, bine susținut de tehnologie. Un soț văduv și recăsătorit întreține o aprinsă corespondență amoroasă pe e-mail, sub ochii fiicei lui, nimeni alta decât amintita nepoată care acceptă să-și împingă căruciorul cu rotile al bunicului în apele mării, dar are grijă să nu rateze imortalizarea momentului scufundării, doar pentru asta sunt bune telefoanele mobile. Încă o ființă adolescentină care ne dă fiori.