CULTURA LITEARĂ

Cărți citite cu sufletul

Titus Vîjeu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 23 (579), 15 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-23-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_23_2017.compressed.pdf

 

După „Cărțile prietenilor mei” (2014) și cele două volume „Alte cărți ale prietenilor mei” (2016) scriitorul Ion Brad tipărește la aceeași editură (Anamarol) alte două tomuri sub genericul „Oameni și cărți” (2017), continuând panoramarea afectivă a unor apariții editoriale diverse, interceptate prin prisma „bucuriei lecturii scrisului altora și a scrisului cărților mele”, după cum ne asigură autorul într-o scurtă predoslovie intitulată „Din nou împreună”.

Comentariile cuprinse (și) în aceste două recente apariții confirmă o dimensiune aparte a „criticii de întâmpinare” promovată cu constanță de Ion Brad și anume cordialitatea. Un flux al afectivității asumate străbate sutele de pagini ale cărților sus amintite, configurând un teritoriu literar anume. Fie că e vorba de cuprinzătoare dicționare precum cel al doamnei Dorina Rusu („Membrii Academiei Române – 1866-2003”) sau de memorialistica unor personaje politice (paginile carcerale ale fostului ministru de externe Ștefan Andrei), de studii sistematice precum cele despre Eminescu și Blajul ori despre Gh. Șincai și Ion Agârbiceanu (toate aparținând profesorului univ. dr. Ion Buzași) sau despre paginile de istorie literară semnate Dumitru Micu, Dan Mănucă ori Liviu Grăsoiu, (re)descoperim valori consacrate printr-o „prospețime și atractivitate” a paginilor „tincturate, din când în când, de melancolia amintirilor și evocărilor culturale”.

La fiecare autor comentat (majoritatea poeți și prozatori) Ion Brad se străduie să găsească emblema ce-i caracterizează scrisul. Astfel „poetul excelent și eseistul-savant” Horia Bădescu este un promotor activ al poeziei lui Lucian Blaga în care se reunesc „timpul și ființa, tentația tăcerii, semantica absenței, poetica semnului sau ontologia suferinței”, iar îngrijirea de către scriitorul clujean a volumului „Poemele luminii – Les Poèmes de la lumière”, cuprinzând traducerile în limba franceză realizate de Jean Poncet, îi oferă lui Ion Brad prilejul de a-și exprima „admirația pentru tot ce a însemnat și însemnează întotdeauna Lucian Blaga în literatura română și tristețea pentru toate nedreptățile și loviturile meschine pe care le-a primit, uneori nu doar de la un regim condamnat de istorie, adus la noi cu tancurile sovietice, dar și de unii contemporani complexați, invidioși, veninoși pe față și poltroni pe ascuns, vânduți unor interese străine”.

Atari aprecieri „pe muche de cuțit” sunt totuși clare, chiar dacă nu se fac referiri onomastice. În schimb, în cazul Anei Blandiana avem de-a face cu o vibrantă „laudatio” pornind de la o carte de poeme „în care orologiul timpului nu mai are ore, curgând liniștit spre veșnicie” și dând cititorului „atmosfera unui lirism filosofic, calm și încurajator, chiar dacă e împins până la marginea zădărniciei”. Astfel de cărți sunt parcurse pe îndelete, Ion Brad stabilind legături binevenite cu alte cărți ale autorilor în cauză în ideea cartografierii unor teritorii lirice cuprinzătoare. Altele sunt citite „à bout de souffle”, cum a fost cazul cărții de memorialistică a lui Gabriel Dimisianu, „Amintiri și portrete literare”: „Am citit cu sufletul la gură, cum se spune, noua carte a colegului și prietenului meu din tinerețile îndepărtate (am lucrat o vreme la «Gazeta literară»), în ea fiind vorba de o mulțime de scriitori pe care i-am cunoscut personal și pe care i-am evocat și eu în multe volume de memorii”.

Această fervoare a lecturii ce-l caracterizează pe Ion Brad îl „contaminează” și pe cititorul său, dilatând interesul acestuia pentru modalitățile superioare de surprindere a universului aflat într-una sau alta din cărțile înfățișate cu atâta implicare sufletească. Mai ales când e vorba de marile idealuri ale istoriei noastre naționale, sufletul lui Ion Brad vibrează puternic, dovadă rândurile dedicate unei cărți despre Transilvania, aparținând academicianului Ioan-Aurel Pop, unul dintre istoricii autoritari ai timpului nostru, pentru care „Transilvania este un cuvânt simfonic, dar și o provincie istorică a României, parte integrantă a României și efigie a identității românești”. Cuvinte ce-l determină pe prezentatorul poet al cărții să-l considere pe mai tânărul său contemporan drept „stăpân și maestru pe substanța studiilor sale, istoric […] dăruit cu harul oratoriei dar și al scrisului elegant, modern, de nivel academic, dar și accesibil cititorului obișnuit”.

Alese cuvinte sunt consacrate și unui alt apărător al integrității spiritului și pământului românesc, de data aceasta un poet hărăzit ce se recomanda „nici sfânt, nici oștean” și care s-a zidit „pur și simplu […] de viu / În templul Limbii Române”. E vorba de basarabeanul Grigore Vieru, autor al unei poezii „ce amiroase a glie și a codru”, dezvoltând în viziunea lui Ion Brad „o forță de exprimare nebănuită, prin simplitate, prin frumusețea verbului decantat în canon tradițional, ce-l așează în rândul marilor poeți naționaliști – în cel mai bun și mai autentic înțeles al cuvântului – de la Andrei Mureșanu și Alexe Mateevici și de la George Coșbuc la Octavian Goga, nu mai puțin la Ioan Alexandru și Adrian Păunescu”. Argumentele unei atari situări a poetului Grigore Vieru în lirica românească se află în chiar opera sa poetică impresionantă, dar și în aprecierile unor confrați de dincoace și de dincolo de Prut precum Fănuș Neagu, Nichita Stănescu, Mihai Cimpoi ori Marin Sorescu, readuse în fața cititorilor de venerabilul aed transilvănean ce consideră că fratele său basarabean întru poezie „vine dintr-o provincie românească luptătoare”, având „cultul limbii, al mamei, al neamului nostru întreg”.

Multe fraze memorabile sunt cuprinse și în paginile dedicate unor autori mai mult sau mai puțin cunoscuți, dar care se lasă descoperiți prin cuvântul mereu inspirat al lui Ion Brad drept repere ale unui edificiu literar consolidat, în care el însuși deține un loc important. De altfel, partea finală a celui de-al doilea tom din „Oameni și cărți”, purtând titlul „Prietenii despre cărțile mele”, reprezintă un punct de intersecție al opiniilor critice prilejuite de recentele apariții editoriale ale lui Ion Brad.

Călătoriile în nobila „cetate a cărților” despre care scria la un moment dat Dumitru Micu contribuie la constituirea imaginii unui „scriitor total” după părerea distinsului istoric literar amintit.

Fapt ce mă face să cred că acel strigăt al lui Elytis, „Axion Esti” („Cuvine-se cu adevărat”) poate sta drept motto al unei conștiințe literare invulnerabile, pe care Ion Brad o probează de la o carte la alta, aidoma unui patriarh al cuvintelor, pentru care viața nu poate fi despărțită de poezie decât cu riscul stingerii ei.

Poate de aceea autorul activează continuu idealul scrisului ca pe un stindard al speranței, al încrederii într-o lume pe care a urmat-o de copil, când deprindea lumina vorbelor în „moșiia Blajului cea vlădicească”, cum ar fi zis Petru Maior, „cel mai tânăr corifeu al Școlii Ardelene”. Al acelei minunate alcătuiri istorice care ne-a redat „Orthographia romana sive Latino-Valachica” și al cărui urmaș de cinste s-a dovedit Ion Brad de-a lungul întregii sale vieți cărturărești.