CULTURA LITERARĂ

Concepte simptomatologice

Marian Victor Buciu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 23 (579), 15 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-23-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_23_2017.compressed.pdf

 

Ion Simuț, Literaturile române postbelice, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017

Criticul şi istoricul literar Ion Simuţ îşi adânceşte perspectiva contemplativă, deci teoretică, asupra diacroniei literaturii române, în general şi, cu totul în special, asupra epocii de dictatură politică a stângii, cu urmările ulterioare, în „Literaturile române postbelice”. Titlu insolit. Artistic, prin plural: mai multe literaturi române! Istoric: prin al doilea plural, cu referire la mai multe războaie, fără limită iniţială, cu sugestia – fortuit-profetică – a sfârşitului lor. Carte lucrată până aproape de publicare. Citează un interviu al Martei Petreu apărut în „România literară”, din 3 martie. Data pe care o citesc pe exemplarul trimis mie la Universitatea din Craiova este 7.04. 2017. Plecat din localitate, am început lectura cam după o lună, ca până la sfârşitul lunii următoare, mai, să o pot comenta în vreo optzeci de mii de caractere cu spaţii. Pun punct acestor date colaterale.

De la început, autorul desfide unitatea şi decelează pluralitatea (a nu se confunda total cu pluralismul) literaturii române. Alertează asupra incorectitudinii termenului „comunism”, fără acoperire în realitatea istorică, dar folosit din inerţie (nu doar ideologică) şi de el. Reia o propunere, asupra căreia insistă, privind cvadrupla concepere/conceptualizare a literaturii române dintre 1945-1989. Se învârte în jurul unei borne, punctual lărgite, numită Cenzură politică, de partid-stat.

Literatura română îi apare controlată de politică în cinci etape, de la 6 martie 1945 în (dată strictă, pe care încerc să i-o adaug, 22) decembrie 1989. Etapele politice sunt numite, după totala voinţă politică, fără clipire luată tale quale: revoluţia democrat-populară (pregătire, în afara etapizării), 1. cucerirea puterii politice, 2. revoluţia socialistă, 3. victoria socialismului, 4. spre desăvârşirea socialismului, 5. socialismul multilateral dezvoltat. Etapele literare sunt dominant politizate conceptual, ca într-o literatură de strictă comandă, iar denumirile nu sunt nici ele propriu-zis personalizate, miza trecând asupra factualităţii temporale: 1. trecerea de la dictatura militară la cea politică, 2. stalinizare/sovietizare, 3. desovietizare şi naţionalizare socialistă/comunistă, 4. liberalizare perversă (falsă, ambiguă), 5. socialism dinastic. Critica morala reţine, salvator, istoria literară a acestui timp, evidenţiind existenţa demnităţii la unii dintre scriitori. O radiografie a „şaizeciştilor” şi „cazul” Nicolae Labiş urmează firesc metoda critico-istorică numită de autor „simptomatologică” sau „de diagnostic”. Şi aici există un răspuns la metoda stilisticii „patologice” a lui Eugen Negrici, punctul polemic forte al cărţii. Patru literaturi „paralele” (ceea ce ar însemna şi că deloc intersectate) compun pluralitatea specifică a perioadei istorico-literare: 1. oportunistă (în loc de proletcultistă şi/sau realist socialistă), 2. evazionistă (caz special: Cercul de la Sibiu), 3. subversivă, 4. disidentă şi din/de exil (accent pe biografism, cazuri de disidenţi, cazul aparte Goma, o cronologie a exilului literar de după al Doilea Război Mondial). Depăşindu-şi epoca, totalitară, pe care se centrează, cartea dă seama şi de perioada post-totalitară, neconceptualizată şi nedefinită, acceptată ca fiind a literaturii din vremea economiei de piaţă. De la o istorie politico-literară, se trece la o istorie economico-literară. Istorie literară înseamnă aici dictatură: economia de piaţă este noua dictatură. Literatura (unică), după schimbarea regimului politico-economic, reflecţiile despre canon şi revizuirile literare închid masivul şi substanţialul volum.

Istoricul se actualizează el însuşi, scriind mereu din prezent înspre trecut. În actualitate, după 1989, în economia de piaţă, spre capitalism, târâş-grăpiş, mai degrabă la modul apter, s-a ajuns foarte departe de uitatul, ideologic, zbor spre comunism. Comunism, pe care, se spune şi aici, aş spune şi eu, cu vorba poetului cosmologic privind „la steaua”, îl vedem şi nu e! Simuţ vede-n oglindă, acum, alte patru literaturi. Noile lor denominaţii provin din vechile denumiri din vremea dictaturii „socialiste”, doar prin înlocuirea termenului politic cu termenul comercial: oportunism comercial ş.a.m.d. Poezia, continuă să scrie, incendiar, Simuţ, nu mai interesează decât ca spectacol, nu ca text sau carte. El (a)dresează şi o mică listă, nominalizând mai curând în răspăr cu notorietatea la critică (de public mai poate fi vorba?). E o listă de poeţi agreaţi, deşi valoric consideraţi sub creativitatea unor N. Stănescu, M. Dinescu şi M. Cărtărescu. Actual, generaţional, poezia ar fi, dacă nu moartă, cu totul deraiată istorico-literar: „douămiiştii” sunt narcisişti, autosuficienţi.  Simuţ bate cuie în tronul canonului literar (estetic), fixat şi în istoriile literare uni-criteriale, strict, crede, estetice, cu care polemizează, cu intenţie fertil-recuperatoare.

Şi pentru el, recanonizarea prin revizuiri moral-estetice n-a reuşit. Canonul estetic este îmbrăcat exclusiv în hainele unui anume curent literar-artistic. Să acceptăm, prin urmare, două canoane literare autonome: modernist şi post-modernist. Disociere care îi este impusă de tendinţa greşită de a le confunda, amesteca sau disloca. Esteticul nu se anulează, el se „mută”, transformă, recreează. Şi impune deschiderea lecturii, a receptării. A vedea astfel, înseamnă, pentru unii, în actualitate, a fi întârziat. În apărare, iată cum se formulează: „Nu eu sunt conservator, dar acest canon are inerţia de a rezista, indestructibil”. Valorile estetice se fixează, deci, în primul rând, iar în al doilea rând, ele se îmbogăţesc. Când Simuţ exclude politizarea absolută, ca exces, înţeleg că avertizează asupra sustragerii graduale de la controlul instituţionalizat într-un fel para-estetic. E de reţinut disocierea după care diferă schimbarea de canon de schimbarea în canon. Ceea ce-şi doreşte el este un canon general, diferenţiat (acum estetic) şi corect aşezat istoric, contextual. Canonul să devină practic (autori, opere), nu doar, ca în acest masiv volum, teoretic. Statutul de canon nu se aplică însă în condiţii unice, egale. „Postmodernismul, relativist şi pluralist, distruge canonul unic şi, probabil, însăşi ideea de canon, într-un mod similar cu avangardismele, dar fără violenţa lor negativă”. Simuţ ierarhizează şi în interiorul canonului literar istoric, într-un mod critic, care-l poate încă expune calificării în postură de conservator. Datorită încrederii depline în modernism şi neîncrederii (alimentată substanţial de curentul însuşi) în postmodernism. Dar pe nedrept, dacă M. Cărtărescu, cu o teză de doctorat în postmodernism, s-a răcit declarat, chiar ostentativ, de acest curent, pentru el închis – cu uşa scrisului său ulterior.

Simuţ constată (după marota lui Ulici?) că literatura română (de două, nu de cinci secole!) se schimbă cam la 40 de ani; va să zică, de la 1840 la 2010, de cinci ori. Cred că o „mitizează”: istoria nu are periodicitate intrinsecă, nici în istorii de ansamblu mai împăcate cu ele însele, darmite în cazul uneia care, efectiv, finalist, dincolo de cauzalităţi, se scaldă-n păcate.

Moralist, apoi estet, Ion Simuţ este, poate, cel mai vajnic apărător, dezinteresat personal, deci obiectiv, al scriitorilor demni. Este – critic, metaforic, vorbind – judecătorul lor iscusit, cumulând, pe deplin profesional, şi rolurile de procuror şi de avocat, acum, când atâţia procurori şi avocaţi judecă pe alături, fără a nimeri formula lui T. Maiorescu: „În lături!” Simuţ măsoară atent, implicat, responsabil: „oportuniştii nu pot fi absolviţi de vina lor, dar depinde cum formulezi această vină şi depinde cine dă cu piatra”. Scrisul poate cu adevărat împietri. Condiţia litotică nu dispare în era digitalizării sau virtualului. Simuţ măsoară într-un fel socratic: „Nu ştiu dacă e corect să stabilesc o ierarhie morală a suferinţelor”. Într-adevăr, se cuvine ca recompensarea („restitutio”) să fie riguroasă. Ceea ce înseamnă primordial să nu se acopere ceva prin cu totul altceva. N-a primat pactul scriitorilor (adevăraţi) cu „dictatura socialistă”. Moral-politic, Opera primează faţă de faptul de a nu fi fost membru P.C.R.: altfel am ajunge ceva de soiul, cum spun francezii, comparaison n’est pas raison. Confuzia părţilor este la noi deopotrivă teren şi armă de luptă.

Rigoarea mai cade uneori în singularizare. Nu cred că doar Alex Ştefănescu a sesizat diferenţa dintre literar şi politic. Mai curând, ea era şi la mintea unor activişti culturali ai regimului. Rezistenţa morală, se afirmă, ar exista doar la acelaşi Alex Ştefănescu. Poate, ca un accent mai ascuţit. De cercetat însă în totalitatea verdictelor morale şi formularea acestora. Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, Norman Manea sunt primele nume, între altele, care-i ridică istoricului literar superlativul. Un caz de aruncător de piatră în literatură de pe tărâmul larg al gazetăriei, deşi omul este prezentat mediatic deopotrivă „jurnalist, scriitor” (pare-mi-se că şi Simuţ i-a recenzat nu fără empatie romanul, singular, doar editorial vorbind)? „Aş vrea să fie CTP atât de ticălos şi atât de genial!” cât Sadoveanu, Arghezi, G. Călinescu… Însă, Paul Georgescu, trecut şi el la estetic (dar în care moduri, poate chiar evazionist sau subversiv?), nu trebuie protejat de realismul socialist pe care l-a slujit, ca atâţia alţii, în liste după liste, din proiectul (schiţă, fişe) unei istorii a literaturii române la vremi dictatoriale.

Antologic, demnitatea bate ruşinea scriitorilor români. Da, cu o precizare: e vorba de calitatea de scriitor. Cantitatea de falşi scriitori a fost, probabil, copleşitoare pentru cei lipsiţi de tărie critică; evident că şi de tărie morală. Simuţ distinge elogios că „şaizeciştii” au spus, chiar incisiv, ce lume exista atunci, au avut tiraje mari, public numeros. Toate acestea au relevanţă mai ales pentru o sociologie literară. Şi, în parte, pentru un mod referenţial, larg împărtăşit, cu totul discutabil, de a citi ficţiunea, ca prizonieră a istoriei. Canonul este al scriitorilor şi criticilor „şaizecişti”, prin raportarea la texte, nu la contexte.

Metodologic, ca perspectivă, Ion Simuţ îşi propune să inducă actualităţii „critica simptomatologică” sau „de diagnostic”, potrivită pentru a înţelege literatura română supusă istorico-politic. Iar pe dedesubt: moral, prin constrângerea la minciună. Metodologic, analitic, eu propun un comparatism textologic, ca în mito-critică, între mit şi literatură: structurile/textele să fie comparate integral, de la teme, idei, la retorică şi stilistică. Voi reveni în alt loc cu analiza „noilor principii de istorie a literaturii” propuse de Ion Simuţ în remarcabila sa carte de teorie şi conceptualizare, de urmat întâi tot de el însuşi într-o sinteză înnoitoare şi convingătoare.