CULTURĂ ȘI SOCIETATE

Rubrica LUMEA SUB LUPĂ

Medicalizarea morţii

Gina Stoiciu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 23 (579), 15 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-23-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_23_2017.compressed.pdf

 

În SUA, un poliţist bătrân spune familiei: Vă rog ca atunci când va veni vremea să mor, să spuneţi că am murit împuşcat. Vreau să am o moarte convenabilă. În statul Oregon, cei în faza terminală, ca şi bătrânii obosiţi de viaţă, au dreptul moral de a avea „medicamente” acasă. În cazul în care ei ar dori să pună capăt suferinţelor, ei pot decide asupra momentului în care îşi vor autoadministra sedativele. Cu sau fără acest drept legal, se găsesc pe internet sfaturi despre medicamente pe care le putem cumpăra în farmacie şi care ne pot adormi pentru eternitate. În acest caz vorbim de o decizie personală.

Ajutorul pentru a muri în demnitate a devenit un drept autorizat în unele țări. Să ne imaginăm un caz emblematic.

Unchiul Iulian este aşezat în vechiul lui fotoliu. M-am dus să-l vizitez. Este bolnav şi boala îl condamnă iremediabil. Privirea lui îngrijorată pare că îmi spune: Ce mai este de făcut ? Mă priveşte tulbure. Pierdut în gânduri, îmi mai spune: „E lung, tare lung…”; „Ce e aşa lung?” îl întreb. „Ei, toate astea… să mori…”

Îl privesc. Îl ştiam pe unchiul Iulian un bărbat puternic, activ, energic. Mi-e greu să-l recunosc. A slăbit, e palid şi micşorat. La ce bun toate astea, mă traversează şi pe mine gândul, la ce bun atâta suferinţă şi degradare ?

Unchiul Iulian îmi cere ajutorul. Vrea să știu că va semna cu mâna lui că nu mai vrea să trăiască și că s-a hotărât să ceară ajutor pentru a muri. Vrea să-şi scurteze suferinţa şi aşteptarea. Vrea să moară demn. Mandatul lui s-a încheiat. Toată viaţa a anticipat ce are de făcut. Unchiul Iulian vrea să decidă el pentru ultimul act.

Individul contemporan se întreabă: Când să îmi fac testamentul? Cât mai repede! Un anevrism, un accident, o paralizie, şi iată-ne inapţi să mai luăm singuri hotărâri. Şi când să ne gândim la boli? Cât mai repede, înainte de a fi bolnavi! Sigur, omul anticipează, planifică, caută soluţii. Și într-o societate în care individul trebuie să prevadă şi să-și „gestioneze” viața, el poate să revendice şi actul de sinucidere asistată. Dar este vorba de sinucidere ?

Actul sinuciderii este un strigăt de ajutor, individul este salvat, readus la viaţă şi reconvertit la gustul de a trăi. Și dacă, totuși, actul sinuciderii exprimă un act de libertate morală, cum ne spune Emil Cioran, atunci sinuciderea nu devine un act ales?

 

Societatea contemporană medicalizează moartea, o consideră o problemă medicală care poate fi anticipată și gestionată. Individul contemporan nu vrea să „vadă” moartea venind.

În caz de moarte iminentă, cine poate decide devansarea morţii, individul, medicul, familia, justiţia? Ajutorul pentru a muri, „dreptul de a muri cu demnitate” se impun, desigur, în cazul muribunzilor din spitale. Trebuie ei menţinuţi artificial în viaţă sau e mai bine pentru ei să li se curme suferinţa? Cum trebuie acompaniat pacientul în etapa funestă? Cum trebuie acompaniat pe plan fizic, pe plan emotiv și pe plan spiritual?

 

Fataliştii şi intervenţioniştii, pesimiştii şi optimiştii, umaniştii şi pragmaticii îşi confruntă argumentele pentru şi contra „ajutorului de a muri”. Suntem în fața unui ciudat paradox: dacă individul are dreptul să decidă pentru modul în care trăieşte, de ce nu ar avea şi dreptul de a-şi alege moartea? Dar poate el alege o dată, poate el devansa și programa moartea?

Dreptul de a decide de „moarte scurtată” exprimă o gândire pragmatică aplicată morţii și o manifestare a moralei consimţământului; dacă individul consimte la programarea propriei sale morții, vorbim de o alegerea legitimă. Totuşi, actul voluntar de scurtare a vieţii nu seamănă cu o ucidere medicală ?

În societatea contemporană o polemică întreagă animă spiritele în legătură cu medicalizarea morții. Unii vorbesc despre dreptul de a muri în demnitate, alții despre dreptul de a nu suferi. Dacă vorbim de compasiune și de scurtarea suferinţei celui care a ajuns la capătul firului, ajutorul pentru a muri în demnitate înseamnă „a adormi” pacientul. Dimpotrivă, actul de a da moartea printr-o injecţie, eutanasia, devine un gest de întrerupere a vieții.

Greu de sesizat nuanţele între sedative şi eutanasie, între intrarea progresivă într-o comă ireversibilă şi moartea la capătul injecţiei. A adormi pacientul cu ajutorul sedativelor seamănă cu promisiunea „vă ajutăm să nu suferiţi”, dar şi în acest caz este vorba de a interveni asupra firului vieţi. Eutanasia este urmarea unei injecţii, după care viaţa se opreşte; este un act de întrerupere bruscă a existenței, un act medical brusc care seamănă mai curând cu executarea unei sentinţe. În termeni morali, eutanasia nu este o promisiune, ci o ameninţare: o să muriţi în câteva minute. Și această întrerupere a vieţii seamănă cu o sinucidere asistată. Dar în amândouă cazurile putem vorbi de un act medical, de o moarte devansată, de o moarte scurtată, de o moarte instituţionalizată, de o moarte mediată de personalul medical.

Pentru avocatul francez Joan Leonetti, veritabila întrebare este: Am dreptul să refuz cuiva care va muri şi care suferă, ajutorul de a adormi liniştit? Pentru filozoful umanist francez Robert Badinter întrebarea este alta: nimeni nu ştie să răspundă la întrebarea dacă dincolo este nimic sau este ceva. Și dacă dincolo este ceva, atunci vom şti ce este acest altceva. Dacă dincolo nu este nimic, nu vom şti că nu este nimic. În ambele cazuri, trebuie aşteptat. În ambele cazuri, vom găsi răspuns la această întrebare, când va veni vremea. Pentru un filozof ca Emmanuel Levinas, ”a da moartea” cuiva nu este doar o transgresiune religioasă, ci și una umanistă; faptul că descopăr faţa celuilalt, îmi interzice să îl omor.

Un lucru este sigur: Medicalizarea morţii nu este un răspuns la misterul vieţii.