CULTURA LITERARĂ

„Fratele nostru, Soarele…”

Rodica Grigore

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 23 (579), 15 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-23-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_23_2017.compressed.pdf

 

 

Nikos Kazantzakis, Sărăcuțul lui Dumnezeu, Traducere şi note de Ion Diaconescu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2016

În 1206, un tânăr în vârstă de douăzeci și patru de ani renunța la toate privilegiile și bunurile lumești pe care bogata sa familie i le-ar fi putut oferi și se așeza, în mod simbolic, gol sub mantia episcopului, pentru a se pune, astfel, sub protecția Bisericii și a puterii acesteia, iar nu sub cea a autorităților civile. Celebra scenă se petrecea în centrul orașului Assisi, iar protagonistul ei era nimeni altul decât fiul negustorului Pietro Bernardone, Francisc.

 

Pictură vs. Literatură

Frumosul Francisc devenise încă de timpuriu, datorită averii și poziției sociale a tatălui său, conducătorul recunoscut – dar și extrem de vesel și petrecăreț! – al tinerilor din oraș; în 1202, participase la conflictul armat dintre Assisi și Perugia, fusese luat prizonier și închis vreme de un an la Spoleto, iar, ulterior, în chip inexplicabil pentru unii dintre cunoscuții săi, a simțit chemarea lui Dumnezeu și a decis să se desprindă de regulile lumii oamenilor pentru a încerca să se apropie de cea divină. Unele dintre aceste amănunte, precum și multe altele, sunt cunoscute publicului – și nicidecum doar celui cititor! – din extraordinarele fresce realizate de Giotto. Căci se pare că Francisc însuși l-a invitat pe marele pictor Cimabue la Assisi, pentru a-i solicita să împodobească cu mai multe fresce pereții basilicii pe care o construise. Însă Cimabue a mers acolo, se spune, însoțit de Giotto, cel care va și executa, finalmente, lucrarea – o adevărată și emoționantă viață în imagini a întemeietorului Ordinului Franciscan.

Iar dacă Giotto a oferit propria sa versiune (una picturală) asupra întâmplărilor care au marcat existența zbuciumată a sfântului care putea vorbi cu Dumnezeu, dar și cu animalele și cu păsările, impresionant prin râvna sa într-ale credinței, dar și prin modestia lui și numit, tocmai de aceea, „Il Poverello”, Nikos Kazantzakis creează, în romanul „Sărăcuțul lui Dumnezeu” (apărut, la Editura Humanitas Fiction, în superba traducere a lui Ion Diaconescu, cel care a transpus la fel de inspirat în românește și alte mari romane ale scriitorului grec), aparent, o biografie a lui Francisc din Assisi. Totul este relatat din punctul de vedere al fratelui Leo, primul discipol al lui Francisc și confesorul lui, iar narațiunea implicată oferă cititorului un text marcat de tensiune, plin de suspans, liric și dramatic în egală măsură.

 

Drumul către „sora moarte”…

Dincolo de subiectul în sine al acestui roman (publicat în 1956) care relatează, în mare, viața lui Francisc din Assisi, așa cum este ea cunoscută din textele canonice, se întrevăd aspectele esenţiale ale întregii opere a lui Kazantzakis. Poate mai cu seamă în ceea ce priveşte modul în care autorul însuşi se raportează la modelele pe care le-a avut şi de care a fost influenţat, de la Bergson la Nietzsche, fără a uita vreo clipă importanța spiritului profund al creștinismului. Istoria existenței lui Francisc urmează cronologia, evidențiind, pe rând, descoperirea dificilă și dureroasă, marcată de numeroase momente de cumpănă și de îndoială, a vocației religioase, apoi despărțirea de tatăl său, dar și clipa de mare intensitate când tânărul primește binecuvântarea din partea mamei sale, Pica, cea care, la rândul ei, auzise chemarea divină cu ani în urmă. Ulterior, împreună cu câțiva adepți, Francisc va întemeia Ordinul Franciscan, cerându-i Papei Inocențiu al III-lea îngăduința ca membrii micii congregații să urmeze întru totul calea sărăciei. După refuzul inițial și după neîncrederea în harul călugărului zdrențăros și slab care îndrăznise să i se prezinte cu o astfel de cerere, papa are un vis în urma căruia înțelege că acesta e trimisul Domnului și cel care va salva, atât la modul propriu, cât și la figurat, biserica (și pe cea din Lateran, dar și Biserica Catolică a vremii).

Urmându-i exemplul, după doar câțiva ani, frumoasa Clara Scifi, cea de care Francisc se simțise atras pe vremea când încă mai umbla pe căile omenești, părăsește casa părintească și renunță la toate bogățiile și privilegiile, devenind călugăriță, astfel înființându-se cel de-al Doilea Ordin Franciscan, al călugărițelor clarise. Francisc va ajunge și în Egipt, alături de cruciați, și, deși nu va reuși să-l convertească pe sultanul Malik al-Kamil, demonstrează că un dialog al religiilor e posibil – fiind mai mult decât necesar în acea vreme, când se credea că glasul armelor rezolva totul. Apoi, ca o încununare a vocației și a întregii sale activități, „Sărăcuțul” primește stigmatele, marca exterioară a perfectei sale identificări cu Hristos. Se întâlnește cu „sora Moarte” în octombrie 1226, la Porziuncola, unde, prin refacerea bisericii Sfântul Damian, începuse totul, avându-i alături pe discipolii săi, dar, urmând și aici modelul hristic, pe cele trei femei: sora Clara, sora Pica (mama sa) și fratele Jacopa (femeia care îl impresionase într-atât pe Francisc cu tăria ei de caracter, încât el îi spusese că are suflet de bărbat).

 

Libertate și eliberare

Libertatea, marea temă a operei lui Kazantzakis, nu înseamnă, în „Sărăcuțul lui Dumnezeu”, așa cum se întâmpla, de pildă, în „Zorba”, lipsa oricărei temeri sau chiar, în ipostazele extreme, a oricărei speranţe (după cum sună epitaful lui Kazantzakis), ci devine o nuanțare a cunoscutei afirmaţii a filosofului musulman Averroes, în conformitate cu care „morala bazată pe teama în faţa pedepsei posibile sau pe speranţa deşartă a vreunei ipotetice recompense viitoare este nedemnă de marea creaţie a lui Dumnezeu şi, prin urmare, imorală”. Iar acea libertate pe care o caută Francisc reprezintă în primul rând eliberarea de sub puterea ispitei, de sub dominația instinctelor, o veritabilă căutare de sine, o questa în sensul cel mai deplin al cuvântului – calea și drumul care îl pot duce pe Francisc nu doar în împărăția lui Dumnezeu, ci și spre sufletele oamenilor. Dar și în străfundul propriului său suflet.

Și poate că, exact din aceste motive, în ciuda aparentei sale fragilități și a modestiei pe care și-o asumă, dintre toţi protagoniştii din creaţia scriitorului grec, „Il Poverello” ilustrează cel mai convingător preocuparea lui Kazantzakis pentru capacitatea omului de a se autodepăşi şi nu numai de a-şi transforma universul pământesc într-unul spiritual, ci de a se transforma pe sine însuşi, până la acel punct în care materia să nu mai difere deloc de spirit: astfel încât, purtând stigmatele, Francis nu doar seamănă cu Hristos, ci îl întruchipează.