CULTURA IDEILOR

Problema complexității

Andrei Marga

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 23 (579), 15 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-23-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_23_2017.compressed.pdf

 

Situațiile sunt deseori socotite a fi complicate. De multe ori, pentru a scuza insuficienta cunoaștere, indecizia, perplexitatea sau eșecurile.

Termenul de „complexitate” a fost pus însă în joc pentru a reda o realitate – aceea că orice situație are părți componente și relații diversificate între ele. Mai nou, termenul a fost precizat, iar pe baza lui s-a articulat o viziune.

Această viziune, încă prea puțin sesizată și, oricum, puțin cunoscută, este, totuși, o parte a peisajului cultural actual. „Cultura” de impresie, de imagine, de amănunt trăit, de subiectivitate goală, cum ar spune Hegel, atât de răspândită în viața de azi, este provocată acum la corectare, prin recunoașterea complexității situațiilor, pe care o poate reda doar o descriere metodică, cu noțiuni lămurite.

Ce înseamnă însă complexitatea? Ce viziune asupra societății și omului deschide recunoașterea ei?

Am căutat să fac intuitivă complexitatea folosind observația că părintele economiei de piaţă a procedat precum părintele fizicii moderne (vezi „Criza și după criză. Schimbarea lumii”, 2012). Adam Smith a privit preţul produselor ca rezultat al raportului ofertei şi cererii, în condiţiile în care piaţa nu este afectată de forţe exterioare, întocmai cum Newton a conceput mișcarea rectilinie și uniformă a corpurilor. Aidoma mişcării corpurilor, economia de piaţă îşi continuă desfăşurarea controlată de „mâna invizibilă” („invisible hand”) câtă vreme nimic din afara ei nu intervine. Se gândește astfel într-un sistem „liniar”, în care – cum spune Klaus Mainzer („Komplexität”, Wilhelm Fink, Paderborn, 2008) – se petrec succesiuni de stări ce se lasă înţelese ca relaţie cauză-efect, iar cauza şi efectul sunt proporţionale (p. 110).

Realitatea dată în experiență este însă diferită. Preţul produselor, de pildă, nu a depins decât rareori de echilibrul dintre cerere şi ofertă, căci preferinţele de consum, reorientarea producţiei, speculaţiile, inovaţiile tehnologice, revoluţiile industriale, mişcările din burse, şomajul şi multe altele afectează mereu chiar echilibrul. Realitatea este astfel „complexă” și are nevoie de altă privire.

Abordarea actuală a complexității are premise în evoluția din neuroştiinţe (începând cu Humberto Maturana), în informatică (odată cu Alan Turing), în termodinamică (datorită lui Ludwig Boltzmann), în fizica matematică (prin Henri Poincaré), în biologie (prin Manfred Eigen). Prin acestea s-a înaintat spre conceperea ordinii ca rezultat mai mult al interacţiunii componentelor unei situații decât al componentelor însele. Cum ne spune teoria autopoiezei, sistemele vii își generează, tocmai în virtutea complexității și creativității, condițiile menținerii lor.

Abordarea complexității a atins culminația, pentru timpul nostru, cu Niklas Luhman. Fostul profesor din Bielefeld a făcut doi pași hotărâtori: pe de o parte, a „stors” de zăcăminte prețioase moștenirea culturală și științifică ce se acumulase și, pe de altă parte, a reluat examinarea societății ca întreg și a elaborat o sociologie generală originală (cea mai nouă, cronologic vorbind), care face generalizări filosofice. În fapt, Niklas Luhmann („Einführung in die Systemtheorie” [„Introducere în teoria sistemelor”], Carl-Auer Systeme-Verlag, Heidelberg, 2002) preia tema „complexității” înăuntrul unei teorii a sistemelor aduse la zi și în perspectiva practică a „reducerii complexității” și a „stăpânirii” ei de către oameni.

Fapt este că, în urma celebrei teorii a lui Ludwig von Bertalanffy, s-au înregistrat dezvoltări rapide. S-a perceput că orice sistem este legat cu „mediul înconjurător”, iar acesta este mai complex decât sistemul. Ca urmare, sistemul este obligat să găsească mecanisme de „reducere a complexității” – cea a mediului și cea proprie. Psihologii au observat că un sistem nu poate lua sub control întregul mediu – nici prin generalizare conform identității și nici mânuind invarianți – încât recurge la reducerea complexității prin stabilirea selectivă de „scopuri”. În cercetările de management  al complexității s-a observat că „deranjamentele de mediu înconjurător afectează în mod normal doar local și nu pun sub presiune întregul sistem” (p. 170). În teoria deciziei s-a pus întrebarea cum poate funcționa un sistem în condițiile în care complexitatea crește în toate direcțiile, inclusiv prin multiplicarea decidenților. A devenit limpede că modelul fizicii clasice, în care totul variază cu totul, este neadecvat, iar Talcott Parsons a adus în centrul sociologiei „structurile” cu care un sistem „operează” reducerile de complexitate.

Niklas Luhmann a folosit toate aceste piese, dar a reconceput sistemul, precum și complexitatea (cum am arătat pe larg în „Raționalitate, comunicare, argumentare”, Dacia, Cluj-Napoca, 1991). El a trecut de la conceperea complexității în termenii element și relație la o nouă modelare, spre a lua în seamă faptul că, sporind efectivul de elemente, relaționările sporesc până la a deveni atotcuprinzătoare. Altfel spus, creșterea în interacțiuni aduce cu sine deopotrivă o creștere a „alternativelor de evoluție” și o creștere a „limitărilor”, ce pun la încercare și sfidează capacitățile de decizie (p. 173). Niciodată nu se actualizează toate posibilitățile, iar „selectarea” de optici, de scopuri, de mijloace, devine obligație continuă. „Complexitatea înseamnă practic constrângere la selecție”. În sistemele de înaltă complexitate, cum este cel al societăților în care trăim, „reducerea complexității” este atât de presantă, încât lăsă puțin loc altor preocupări. De pildă, interesului pentru emancipare, libertate, dreptate, argumentare favorabilă universalității.

Putem, desigur, discuta, dacă nu ne rămâne altceva de făcut, ca oameni, decât să ne lăsăm copleșiți de complexitatea devenită ubicuă. Niklas Luhmann nu a văzut alternativă la a ne micșora pretențiile față de lume – ceea ce este greu de argumentat convingător pentru o ființă care beneficiază de o singură viață în condițiile pământești. Tema clasică a „vieții izbutite”, care alimentează din adânc cultura din care facem parte, rămâne viguroasă, chiar dacă unii îi prezic trecerea în muzeu. Activarea ei este unul dintre examenele ce se află în fața filosofiei actuale, care oferă multe cunoștințe, nu și direcții care ar putea fi urmate. Dar este neîndoielnic justificată observația lui Niklas Luhmann că, în recunoașterea și abordarea actuală a complexității, este o „provocare” profundă pentru cultură, înainte de toate, realitatea întrecând de cele mai multe ori impresiile celor care o trăiesc sau o descriu cu mijloace neactualizate.