CULTURA ECONOMICĂ
Relativizarea concretului şi absolutizarea abstractului
Teodor Brateş
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 23 (579), 15 iunie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-23-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_23_2017.compressed.pdf
Ne este dat să citim şi/sau să auzim că „analiştii consideră…”, „economiştii apreciază…”, „specialiştii afirmă…”, „managerii evaluează…” şi multe alte asemenea formule care pun pe seama unor întregi colectivităţi opinii, poziţii, acţiuni individuale şi, în cel mai bun caz, ale unor grupuri restrânse. Nu este numai un abuz semantic, ci şi o „metodologie” de manipulare a consumatorilor de informaţii.
Dorinţa şi putinţa
Într-o publicaţie cu profil economic a apărut un studiu intitulat „Antreprenorilor români le lipseşte dorinţa de a învăţa şi de a se dezvolta”. Culmea este că autorul acestei fraze este el însuşi un… antreprenor de succes şi ca o rezultantă a faptului că învaţă continuu şi, tocmai pe baza unui proces real de cunoaştere, şi-a dezvoltat şi îşi dezvoltă propria afacere. Acelaşi autor a mai expus considerentele sale referitoare la arta şi ştiinţa antreprenoriatului: „Este important să te uiţi la absolut toate aspectele, să urmăreşti totul încât să ştii foarte exact care este situaţia reală a businessului”.
Aşadar, se acreditează ideea că ar fi posibilă cuprinderea întregului fie şi numai la scara unei entităţi economico-sociale. Dincolo de precaritatea exprimării (care este departe de acel „foarte exact”), sesizăm lesne o doză considerabilă de superficialitate care vădeşte tocmai un deficit de cunoaştere chiar şi a noţiunii de antreprenoriat.
Deficitul amintit se regăseşte şi în procesul decizional în cazul unor (subliniez „unor”) antreprenori, iar o asemenea situaţie, confirmată de analize serioase, a determinat pe unii (subliniez „unii”) specialişti în materie să propună introducerea în programele şcolare a noţiunilor de bază referitoare la lumea afacerilor. Nu toţi specialiştii împărtăşesc opinia potrivit căreia este obligatorie formarea copiilor şi a adolescenţilor în spirit antreprenorial, însă propunerea cu pricina merită a fi luată în considerare măcar în unităţile de învăţământ cu profil economic.
Graba şi treaba
Fireşte, putem recurge la extrapolări, la extragerea de concluzii cu arii de aplicare extinse din fapte, din situaţii concrete, dar – ca în exemplul dat în legătură cu antreprenoriatul – orice abordare „în bloc” conţine germenii erorilor de evaluare şi de opţiuni. Mai mult decât atât: utilizarea mediei statistice în identificarea şi definirea unor procese şi fenomene economice şi sociale, în condiţiile existenţei unor diferenţe considerabile în „interiorul” acestora, duce chiar la adoptarea de politici publice ineficiente, contraproductive.
Bunăoară, unii analişti s-au grăbit să aprecieze că, din moment ce „pe ansamblul ţării, rata medie a sărăciei a scăzut”, există toate motivele pentru „a slăbi preocupările” menite să asigure protecţia persoanelor defavorizate şi creşterea incluziunii sociale în cazul numeroaselor grupuri de semeni ai noştri (entităţi, colectivităţi, comunităţi) care continuă să se zbată într-o neagră sărăcie, fără perspective certe de a-şi depăşi condiţia existenţială subumană. Or, din păcate, programele anti-sărăcie continuă să rămână, în majoritatea cazurilor, doar simple hârtii oficiale, bune de arhivat.
Remarca este valabilă şi în privinţa preconizatelor reglementări în sfera salarizării unitare a persoanelor plătite din bani publici. Nici rigiditatea prevederilor şi nici flexibilitatea dusă la absurd nu pot să motiveze o muncă de calitate dacă se limitează la un concept insuficient definit de „interes public” şi de „bine comun”. Instrumente de stimulare cum ar fi, de exemplu, diverse sporuri, se transformă în contrariul lor dacă se porneşte doar de la „posturile prevăzute în scheme” şi nu de la salariatul persoană fizică, adică de la competenţele şi abilităţile lui reale, de la capacitatea de a interrelaţiona, prin empatie, solicitudine, bunăvoinţă, politeţe, profesionalism.
Rosturi şi resturi
Controversele acute pe temele politicilor fiscal-bugetare relevă, la rândul lor, necesitatea de a se adopta soluţii concrete la situaţii concrete. Dacă ar fi să găsim noţiunea cea mai potrivită pentru definirea cetăţeanului plătitor de impozite şi taxe, atunci s-ar cuveni să ne oprim la „contribuabil”, la semnificaţiile lui multiple. Aici nu este vorba doar despre respectarea necondiţionată a obligaţiilor fiscale legale, ci mai ales despre calitatea serviciilor prestate, despre modul în care se gestionează banul public. Or, în această privinţă, intenţiile referitoare la modificarea radicală a sistemului de impozitare atestă o tendinţă de estompare a diferenţelor prin instituirea de reguli aşa-zis unitare care îi favorizează taman pe cei cu venituri mari. Ferindu-se ca necuratul de tămâie de soluţii care atrag acuzaţia de practicare a unor impozite progresive, iniţiatorii schimbării îi defavorizează nu numai pe contribuabilii oneşti, ci şi pe cei cu venituri mici şi foarte mici.
Simpla enunţare a unor principii şi criterii nu este suficientă pentru a-i convinge pe contribuabili să accepte un anumit sistem fiscal-bugetar. Când se ajunge la concret şi se constată, de pildă, că unele scutiri şi deduceri pe unele „felii” înseamnă, practic, creşteri la alte tipuri de taxe şi impozite, sunt cât se poate de îndreptăţite reacţiile negative ale contribuabilului. La polul opus se află facilităţile acordate otova şi celor foarte avuţi şi celor foarte nevoiaşi. Dacă noţiunea de justiţie socială este exclusă din sistemul de impozitare, nu trebuie să ne mai mire că avem de-a face cu o societate profund conflictuală, cu o slabă coeziune şi un grad de incluziune inacceptabil, fie şi numai sub aspect etic. Dacă nu cumva vom ajunge, mai repede decât ne putem imagina, la golirea de conţinut a mai tot ceea ce ţine chiar de etica politicilor publice.