DOSARELE REVISTEI CULTURA

Traducerea ca interpretare: patru traducători în patru feluri de lectură

Participă: Iulia Gorzo, Claudiu Komartin, George State, Alex Cistelecan

Dosar coordonat de Ştefan Baghiu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 23 (579), 15 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-23-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_23_2017.compressed.pdf

 

 

La Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, în cadrul proiectului „Sibiu – Capitală Universitară: 10 ani de educaţie prin cultură”, evenimentele puse sub titlul „Traducerea ca interpretare” i-au avut invitaţi pe câţiva dintre cei mai importanţi traducători tineri de astăzi. Iulia Gorzo (traducătoare din engleză, în palmaresul ei apărând nume precum Faulkner, Roth sau Franzen), Claudiu Komartin (coordonatorul proiectului şi revistei „Poesis international”), George State (traducător din germană al operei poetice a lui Paul Celan) şi Alex Cistelecan (traducător din italiană şi franceză, mediatorul lui Derrida sau Agamben în română). Pornind de la dezbaterile (alături de Radu Vancu sau Maria Sass) şi atelierele pe care le-au propus şi susţinut aceştia cu ajutorul profesorilor facultăţii şi Librăriei Humanitas „Constantin Noica” din Sibiu, Revista „Cultura” a considerat utilă o trecere în revistă a problemelor de traducere care au stat la baza atât a atelierelor cu studenţii, cât şi a dezbaterilor. În primul rând, pentru că au farmecul unor adevărate quest-uri. Veţi întâlni, de la probleme legate de traducerea titlului „Light in August” („Lumină în august”) al lui William Faulkner, la traducerea substantivelor compuse ale lui Celan, adevărate provocări care trebuie rezolvate de un traducător. În al doilea rând, pentru că subiectele şi metodele traducerii devin teme ale unei dezbateri ample despre traduceri nişate, despre supravieţuirea traducerii în era digitală şi globalizantă, despre situaţia românească a asociaţiilor sindicale de traducători, despre revistele literare şi misiunea lor din acest punct de vedere etc. (Ş.B.)

 

Retraducerea lui Faulkner & ArtLit

Iulia Gorzo

 

Am descoperit traducerea literară dintr-o întâmplare, cu doisprezece ani în urmă. Nu făcusem o facultate care să mă pregătească pentru asta, nu aveam o teorie despre traducere. Traduceam din instinct, aproape din joacă, inventam și reinventam roata de una singură, exersând mai întâi cu romane de gen (un technothriller și un chick lit), apoi cu autori din ce în ce mai mari. A patra carte pe care am tradus-o, „Teroristul” de John Updike, ar fi putut fi și ultima pentru mine. Și asta pentru că încă nu mă lămurisem cum faci să nu te lași strivit, ca traducător, de statura autorului pe care-l traduci. Încă nu știam cum să nu mă intimidez, cum să abordez metodic un proiect de traducere, cum să folosesc sentimentul de responsabilitate în favoarea mea și a calității traducerii. O teorie nu am nici astăzi, nu-mi propun să trec de la practică la teoria traducerii, dar după ani buni și peste douăzeci de cărți și mai bune, pot spune că am ajuns la o metodă.

Cum traduc aproape numai romane și accidental povestiri, folosesc mai degrabă metafore din sport când vorbesc despre traducere. O numesc „maraton”, termen care mi se pare că surprinde atât dificultățile inerente procesului de traducere în general, cât și pe cele legate de statutul precar al acestei meserii în România. O numesc „maraton” pentru că depinde de ritm – ritmul romanului, pe care trebuie să-l auzi limpede ca să-l poți reconstitui, dar și ritmul de traducere, strâns legat de disciplina de lucru și mai puțin de factori misterioși ca „talent” sau „inspirație”. (În rarele ocazii când o traducere literară e pomenită într-o cronică, se vorbește, de regulă, despre „inspirata traducere a lui X”, care „curge natural”. În ceea ce mă privește, nu-mi rămâne decât să sper că n-am tradus „natural” vreun autor cu stil care mai degrabă se prăvălește decât să curgă, măturând în cale rădăcini, bolovani și cam tot ce prinde, ca William Golding sau Cormac McCarthy). Traducerea literară e o probă de rezistență fizică și pentru că presupune a lua în permanență decizii, a face în permanență alegeri. Dar mai ales pentru că, în România, rareori poate fi activitatea principală din care să-ți câștigi traiul, în ciuda faptului că e o meserie calificată, care impune întotdeauna un demers serios de documentare – nu, nu oricine poate traduce, nici măcar din engleză, nici măcar soap operas, și da, avem nevoie de traducere, chiar și din engleză. Sau, cum spune Bogdan Ghiu, traducător, traductolog, poet, eseist, „totul trebuie tradus”.

Atelierele de traducere la care am participat, la invitația Facultății de Litere și Arte din Sibiu, au fost pentru mine o șansă de a reflecta asupra traducerii, dar și de a cunoaște alți traducători, cu alte metode și tipuri de discurs. Una dintre problemele traducătorilor români a fost, până acum, și relativa izolare în care lucrau. Aducerea traducătorilor literari împreună e și unul dintre scopurile ARTLIT, tânăra Asociație Română a Traducătorilor Literari, din care fac parte.

Am organizat atelierul în jurul traducerii romanului „Lumină în august” de William Faulkner, apărut recent la editura Art. Faptul că e o nouă traducere, după cea din 1973 a lui Radu Lupan, ridică probleme care merită puse în discuție: dacă și când e nevoie de retraducere, dacă și cum îmbătrânesc traducerile, cum abordăm un roman care a mai fost tradus, de ce am schimbat titlul. De altfel, e unul dintre titlurile lui Faulkner suficient de ambigue pentru a suscita teorii diverse – una dintre ele, destul de populară, spune că „light” nu s-ar referi la lumină, ci la sarcina unuia dintre personajele cărții, Lena, care ar urma să nască în luna august, devenind deci din „grea” „ușoară”. O scurtă documentare scoate însă la iveală explicația pe care William Faulkner însuși a dat-o titlului – ar fi vorba despre o anumită calitate a luminii Sudului la sfârșit de vară, o lumină ce pare să vină „din vremurile de demult”, „o strălucire mai veche decât civilizația noastră creștină”.

Atelierul s-a vrut unul practic, cu discuții pe text. Am ales pasaje care să ilustreze mai multe tipuri de probleme specifice și care să permită o comparație între cele două traduceri, cea din 1973, semnată de Radu Lupan, și cea nouă, care-mi aparține: alegerea timpurilor verbale, care trebuie să fie coerentă și să încerce să redea planurile temporale din carte; dialogul trebuie să reconstituie ritmul natural de vorbire și tonul colocvial, fără a cădea în păcatul arhaizării sau în cel al excesului de regionalisme (pentru ca un negru din Sudul lui Faulkner să nu ne trezească neapărat amintiri cu bunicii din Oltenia); felul original și cu totul dezinhibat în care folosește Faulkner ortografia – de multe ori, unul și același cuvânt apare scris în moduri diferite pe parcursul aceluiași roman; temutele cuvinte compuse ale lui Faulkner (thwartfacecurled cigarettes), a căror echivalare presupune un adevărat demers detectivistic, pândit la tot pasul de capcana suprainterpretării; lungile pasaje descriptive, greu de reconstruit la aceeași intensitate („acea lumină arămie care descreștea părea aproape audibilă, ca un amurg de trompete, galben și muribund, care se stinge într-un interval de liniște și așteptare”); felul în care folosim bogăția de resurse la care avem acces prin internet pentru a rezolva pasaje dificile și, în sfârșit, importanța recitirii, re-recitirii și re-răscitirii pentru orice traducere literară.

Au fost deci câteva zile bune pentru traducerea literară, văzută ca demers de interpretare și înțelegere, al cărei viitor, chiar și în vremurile englezei ca lingua franca și ale instrumentelor de traducere automată, parcă s-a mai luminat puțin, dacă tot am stabilit împreună că la lumină se referă titlul lui Faulkner.

 

Notă: Iulia Gorzo este traducătoare de literatură americană. Numele ei se leagă însă, de asemenea, de subtitrarea filmelor şi documentarelor (important de menţionat, căci traducătoarea militează pentru protejarea drepturilor de traducător ale oricărui traducător, pentru orice formă de traducere) şi de apartenenţa la ArtLit (Asociaţia Română a Traducătorilor Literari). Numele pe care le are în palmares ca traducător de literatură sunt extrem de importante (de la Faulkner, la Philip Roth sau Jonathan Franzen).

 

 

 

Poesis International

Claudiu Komartin

 

Nefiind blindați cu teoria traducerii sau cu experiență profesorală, noi, cei patru invitați ai Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, am adus, cred, întâlnirilor și atelierelor „Traducerea ca interpretare” câteva perspective foarte diferite asupra actului traducerii. Accentul a fost pus ba pe practică, ba pe un anumit tip de investigare culturală acută – de la pragmatismul și disciplina Iuliei Gorzo la stilul interiorizat-iscoditor care-i e propriu lui George State, devotat până la obsesie lui Celan, și de la Alex Cistelecan, care a reușit să-i încuie pe studenții de la franceză cu inteligența lui stenică și cu „expertiza” sa pe gândirea poststructuralistă, cei ce au avut curiozitatea să asiste sau să participe la acest colocviu au avut ocazia să vadă la lucru niște personalități foarte diferite.

În ce mă privește, atelierul de traducere pe care l-am ținut a fost condiționat de inevitabilele examene care aveau loc în același timp (deh, sesiune, tevatură, eschive). Ele au făcut (iar asta a fost șansa acelei întâlniri, fiindcă nu am fi putut lucra atât de bine și cu atâta entuziasm dacă eram mai mulți) ca în sala de curs în care am lucrat să se adune un număr potrivit pentru ceea ce-mi doream să propun – și să verific prin lucru direct pe text. În afară de mine, patru studenți, un masterand, un doctorand și o traducătoare experimentată, care însă nu mai participase la o astfel de sesiune de retroversiuni. Împreună cu Maria David, Maria Daneș, Ana Paula Pușcaș, Cătălina Stanislav, Vlad Pojoga, Anca Simina Martin și Iulia Gorzo, am lucrat pe unul dintre cele trei poeme cu care venisem. Nu eram foarte optimist, fiindcă ori de câte ori am tradus din română în engleză, am făcut-o în colaborare cu un vorbitor nativ. Dar ceea ce ne-a ieșit, după două ore care s-au scurs foarte repede, a fost îndeajuns de convingător. Poemul Angelei Marinescu, „Flamenco” (măcar cu titlul nu am avut de furcă în transpunere), a ieșit excelent – reacțiile sunt, după publicarea recentă pe blog, foarte favorabile, și sper că-i voi găsi un editor care să devină astfel interesat de una dintre cele mai remarcabile prezențe din poezia românească a ultimelor decenii. Vreau să cred (și am toate motivele să pariez pe asta) că a fost, pentru cei care nu mai încercaseră să lucreze în felul acesta, un început bun – și că lucrul în echipă de felul acesta va câștiga teren. O „servitudine voluntară”, vorba lui Etienne de la Boétie, care poate vertebra cultural pe cineva pasionat de transferul de sensuri dintr-un idiom în altul, de particularități și rafinamente lingvistice și de dubla mișcare (de interpretare și rescriere) pe care o impune acest tip de strădanie realmente profitabilă intelectual și sensibil.

Notă: Claudiu Komartin este, dincolo de unul dintre poeţii cei mai discutaţi ai generaţiei 2000, unul dintre cei mai activi editori de literatură străină contemporană în spaţiul românesc. Traducerile pe care el însuşi le-a făcut sau pe care, prin diferite colaborări, le-a stimulat sunt poate singurele dovezi că astăzi mai există interes pentru poezia tânără străină, pentru specialităţi culturale şi pentru racordarea serioasă (în sensul unui adevărat sincronism) cu literatura lumii; mai ales prin proiectele desfăşurate de revista pe care o conduce şi pe care a fondat-o, „Poesis International”.

 

 

Traducerea filosofiei în România

Alex Cistelecan

 

Ş.B.: Care este, din perspectiva ta, situaţia traducerilor de filozofie şi teorie critică în spaţiul românesc? Întreb mai ales referindu-mă la o evoluţie a acesteia după o anecdotă pe care o propune Bogdan Ghiu despre anii ’90, în prefaţa la „French Theory”-ul lui Cusset: în anii ’90 traducerile de poststructuralişti se împărţeau într-o cameră fără discernământ.

A.C.: Cel puțin într-o anumită măsură, cred că funcționează în continuare după modelul evocat de Ghiu. Acum vreun an, de pildă, a ajuns la mine, pe căi ocolite, zvonul cum că Humanitas ar căuta traducător pentru Agamben, „Limbajul și moartea”. Pe când mi-am anunțat candidatura, argumentând că am mai tradus niște Agamben-uri și că mi-am făcut licența și masterul pe cartea respectivă, mi s-a răspuns că traducerea a fost deja alocată, printr-o simplă strigare pe mail colectiv la care cineva s-a întâmplat să răspundă pozitiv.

În rest, bănuiesc totuși că se lucrează cu ceva mai mult discernământ, fie și doar din cauza specificului editurilor care produc lucrări de filosofie și teorie critică: fiind vorba de edituri mici și nișate pe domeniul acesta, ele inevitabil lucrează cu traducătorii lor deja rodați și familiarizați cu aceste texte și cu o echipă de redactori și corectori la rândul lor deja cu o anumită experiență în domeniu. Pur și simplu, un anumit profesionalism apare aici chiar și dintr-o tradiție de bricolat și experimentat.

Cât privește piața traducerilor de filosofie în ansamblul ei, cred că lucrurile stau la fel de precar și sărac ca și până acum – în ciuda unor demersuri recente foarte lăudabile, cum ar fi impresionanta colecție de filosofie de la editura Herald. Mai sunt apoi și eforturi lăudabile în intenții, dar subminate de realizarea lor, cum ar fi seria Hobsbawm de la Cartier, cartonată atât de frumos, dar tradusă atât de prost.

Ş.B.: Câte ceva despre ideologie: cât de necesar e actul traducerii în România în ceea ce priveşte teoria critică şi cum se realizează el în acest moment?

A.C.: În principiu, desigur că traducerea de teorie ar trebui să treacă drept un act strict necesar. Dar, dacă ne uităm la date, nu știu în ce măsură putem spune că acest act de traducere răspunde într-adevăr unei necesități sociale. Tirajele cărților de teorie sunt infime și, de obicei, chiar și la titlurile-bombă, ele se epuizează doar după mulți ani de stat pe rafturile librăriilor. Ceea ce înseamnă că ele au dificultăți în a-și găsi până și acei câteva sute de cititori calificați cărora li se adresează. Dar aspectul acesta nu e neapărat un semn al parohialismului sau al subdezvoltării culturii române – într-un anumit sens, dimpotrivă, e chiar efectul sincronizării ei forțate cu piața internațională: tocmai pentru că cercetarea științifică, așa cum e evaluată și cuantificată la noi, ia în calcul doar textele scrise în engleză (sau alte limbi internaționale), nu există nici un incentive pentru cercetătorul local să lucreze pe versiunile traduse în română ale acestor lucrări de referință. Cumva, noi traducem într-o limbă care, în ce o privește, nu-și recunoaște nicio aptitudine filosofică și își invită cercetătorii să scrie și citească în alte limbi – neîntâlnirea nu e deloc întâmplătoare aici.

Ş.B.: Care sunt provocările cele mai mari pe care le are în faţă un traducător de filozofie şi – mai ales – de filozofie poststructuralistă?

A.C.: Dar nu sunt un traducător de filosofie poststructuralistă – s-a întâmplat doar să traduc câteva titluri, puține, din această zonă. Or, cred că provocările cele mai mari vin tocmai din această condiție precară și încă artizanală a pieței de traduceri de teorie de la noi. Dat fiind numărul infim de titluri din această zonă, prima provocare pentru traducătorul de filosofie ar fi să chiar găsească titluri și comenzi la care să-și poată folosi competențele. Or, chestia asta se rezolvă de obicei printr-un pur concurs de împrejurări: de la relații personale cu editurile la șansa de a te regăsi în mailing list-ul potrivit la momentul oportun. Din această perspectivă, deși piața de teorie e una destul de aparte, prin dimensiunile ei reduse și prin eforturile mai degrabă de activism și muncă voluntară pe care le presupune, traducătorul de teorie se confruntă cu aceleași constrângeri și dificultăți ca orice om de pe piața muncii: să-și găsească ceva de lucru pe măsura pregătirii sale. Să supraviețuiască făcând traduceri. Good luck with that.

Ş.B.: Câteva probleme punctuale pe care le-a ridicat traducerea textelor din „Margini” şi pe care le-ai discutat în cadrul atelierelor de la Facultatea de Litere şi Arte la Sibiu:

A.C.: Am încercat să merg pe două direcții: una mai generală, de prezentare a volumului „Marges. De la philosophie” în ansamblul textelor lui Derrida și în întregul câmp al poststructuralismului francez, schițând evoluția istorică destul de spectaculoasă a acestui curent – probabil ultimul în care filosofia a mai luat parte la bătălia politică și socială a timpurilor sale, ceea ce i-a și conferit funcția de mediator evanescent între anticomunismul gauchist al anilor ’60-’70 și anticomunismul conservator al anilor ’80-’90, în care s-a dizolvat în cele din urmă. În al doilea rând, am discutat câteva probleme punctuale și tehnice de traducere, prezentând soluțiile oferite de traducătorii volumului (Bogdan Ghiu și Ciprian Jeler sunt ceilalți membri ai echipei) la „conceptele” de „différance”, „relève” și „maintenant/maintenance”.

 

Notă: Alex Cistelecan este unul dintre cei mai cunoscuţi eseişti şi scholars din spaţiul filosofiei româneşti. A debutat cu volumul „Protocoalele Lacan. Viaţa ca film porno” şi a coordonat o antologie de studii politice şi sociale la editura Routledge, sub titlul „Wronging Rights”, unde participă cu articole autori ca G. C. Spivak, Jacques Rancière sau Richard Rorty (ca să numesc două dintre punctele de CV). În acelaşi timp, Cistelecan este traducător din italiană şi franceză, iar numele lui şi al lui Agamben aproape că nu pot fi disociate în spaţiul românesc.

 

 

 

Integrala poetică a lui Paul Celan

George State

 

Ş.B.: În primul rând, cum ai ales (cum te-a ales) subiectul Paul Celan?

G.S.: Modul ambiguu (fiindcă indecis) în care ai formulat întrebarea traduce indecizia cu privire la interpretarea poeziei lui Celan. Simplificând, aș aminti două mari „metode” ce caută „adevărul” poeziei. Una este cea a hermeneuticii filozofice, al cărei exponent marcant este Hans-Georg Gadamer, care, dintru început, refuză să ia în considerație „semnificațiile investite de poet” și se concentrează asupra polisemiei și ambiguităților din textul privit ca „desprins de creatorul său”, întrucât, conform lui Gadamer, sensul preexistă operei, dezvăluindu-se acolo. Cealaltă, „une anti-lecture”, inițiată de Peter Szondi în două studii fundamentale și continuată de Jean Bollack, e cea a hermeneuticii literare, ce privilegiază „datele” istorico-biografice și luptă, celanian, împotriva atemporalității poemului și pentru aducerea „exteriorului” în interpretare. Eu sunt de partea acestei filiere franceze.

În rest, am rezumat deja, în vara lui 2015, după apariția „Operei poetice (I)”, într-un interviu apărut în „Suplimentul de cultură”, întâlnirea mea cu subiectul în cauză. Cei interesați îl pot găsi cu ușurință.

Ş.B.: Câteva cuvinte (un scurt istoric?) despre receptarea lui Paul Celan în România şi afară şi despre relaţia ta cu bibliografia Celan şi cu alte traduceri. Nemulţumiri, complexe de traducător faţă de cei străini?

G.S.: Acest istoric a fost făcut: Bianca Bican, „Die Rezeption Paul Celans in Rumänien” (Köln/Weimar/Viena: Böhlau Verlag, 2005), iar doritorii pot consulta cu folos lucrarea și bibliografia listată la sfârșit. De asemenea, recomand cercetările profesorului Andrei Corbea – cel mai recent, Andrei Corbea-Hoisie, „Paul Celans «unbequemes Zuhause»” (Aachen: Rimbaud Verlag, 2017) –, deoarece îl consider, spre a prelua o formulă pe care ai folosit-o de curând, „the best Celan scholar we have”. Dat fiind faptul că nu sunt cadru universitar și ținând cont de resursele și timpul de care dispun, cred că relația mea cu bibliografia subiectului și cu traducerile operei celaniene în diverse idiomuri este destul de bună.

Ş.B.: Traducerea lui Paul Celan în română comportă mai multe provocări, mai ales de ordin lingvistic, dar şi literar – în sensul racordării poeziei traduse la o anumită intenţie biografică pe care o stabileşte poetul. Care ar fi, în viziunea ta, „specificul Celan”, din acest punct de vedere?

G.S.: Spre deosebire de majoritatea poeților pe care i-am citit, la Celan cuvintele conservă cu precizie, nealterând-o, memoria a ce s-a-ntâmplat. Există, cum se știe, o anume întenebrare a expresiei, care este rezultatul conștient al intenției sale de a se împotrivi denaturării adevărului istoric, dar și al adevărurilor trăite, văzute și întrevăzute, auzite sau citite, descifrate în decursul vieții, adică al variilor contingențe. Iar dacă litera înseamnă garanția prezervării mesajului, a traduce literal, evitând estetizarea, ornamentarea, înfrumusețarea, pare a fi, în consecinţă, singura soluție.

Ş.B.: Concret, câteva exemple de traducere pe care le-ai dezvoltat şi în cadrul atelierelor de traducere la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu.

G.S.:În cadrul atelierului literar de la Sibiu, cum știi, am încercat să prezint o serie de dificultăți pe care, în cazul scrierilor celaniene, le are de înfruntat un traducător ce alege să rămână „buchstabentreu”. Am luat în discuție mai multe tipuri de obstacole, de la cuvintele create din combinații de lexeme („Erdteile”, „Herzteile”: „continente”, „cordinente”; „wundgeheilt”: „tămădurănit”; „ich mich zu dir heranwachen kann”: „mă pot spre tine priveghind strecura”; „Die blühselige Botschaft”: „Mesajul ce-a dat ortul florii”) și până la procedeul, adeseori folosit în poezia ultimului său deceniu de viață, de a rupe nu întâmplător un cuvânt („buch-, buch-, buch-”/„ stabierte, stabierte”: „bu-, bu-, bu-”/„chisise, chisise”) și chiar, uneori, de a-și distribui astfel, separându-le, „încărcăturile” semantice percepute ca opuse („das bunte Gerede des An-/ erlebten”: „flecăritul bălțat al pseudo- /trăitului”).

Dincolo însă de redarea unor termeni (sau a unor versuri decontextualizate), mi s-a părut important să arăt cum anume, înțelegându-l, am transpus un poem. Voi relua aici succintele observații improvizate acolo. Textul, scris în mai 1967, a fost inclus în volumul „Fadensonnen” („Sori de fire”, 1968). Versiunea românească își datorează esențialul corespondenței purtate cu o prietenă, Lore Ridha, care m-a călăuzit nu o dată printre litere și m-a ajutat să avansez, orientându-mă, în plin vârtej de metafore.

 

„Die Hochwelt – verloren, die Wahnfahrt, die Tagfahrt.

Erfragbar, von hier aus,

das mit der Rose im Brachjahr

heimgedeutete Nirgends”.

 

Ca în multe alte cazuri, nici pentru a înțelege acest laconic poem nu mi-a fost suficientă o „simplă” lectură. Încercând să-mi dau seama „ce spune textul”, primul vers – chiar primul cuvânt! – mi s-a părut decisiv. „Hochwelt” (lumea de sus? de deasupra? celestă?) este un termen artificial, „poetic”, fără a fi totuși un sinonim obișnuit pentru „cer” (caz în care, probabil, Celan ar fi utilizat mai degrabă „oben” decât „hoch”). Afixul „Hoch-” te duce cu gândul, nemijlocit, la perioade (istorice, culturale, literare etc.) determinate. Prin urmare, cred că „Hochwelt” trimite la o „lume a vieții” („Lebenswelt”), adică la civilizația cernăuțeană germano-evreiască – „verloren”, „pierdută” – al cărei zenit a coincis cu a sa „Verwerfung” („destrucție”).

Urmează „die Wahnfahrt, die Tagfahrt… Wahn”, folosit adesea în lirica sa, înseamnă, firește, „delir” (și în sensul medical). „Wahnfahrt” poate fi atât călătoria bolnavă, delirantă, cât și cea imaginată, ireală, himerică. „Fahrt” este un cuvânt pe cât de lesne inteligibil, pe atât de dificil reproductibil în românește: e mersul, deplasarea cu un mijloc de transport, care și în contexte abstracte („eine Fahrt ins Blaue”) indică totuși o direcție. Așadar, „Wahnfahrt” e deopotrivă un drum, un itinerar, o rută prin și în delir. Fiindcă adjectivul românesc îmi pare că redă subtilitatea lui „Wahn”, demență și iluzie totodată, cred că sintagma „traseul nebun” surprinde ambiguitatea originalului.

În fine, relevant în text este și compusul „Brachjahr”. În agricultură, „Brache” (pârloagă = teren arabil lăsat necultivat unul sau mai mulți ani, pentru refacearea fertilității lui) este o practică intenționată, servind la regenerarea pământului, o pauză în ciclul culturii. „Brachjahr” (anul-pârloagă) este deci o perioadă de refacere, nu doar de pasivitate sau degradare, un an sabatic, la propriu, întrucât are o baza talmudică (în mod sigur cunoscută de Celan).

Închei, circular, spunând că în poezia amintită este vizată, de la primul la ultimul cuvânt, mai cu seamă o referință „terestră”: dislocarea acelora care (precum poetul însuși), reușind să supraviețuiască spulberării acestei „lumi înalte” (elevate), au plecat – rătăcind nebunește zi și noapte – spre Niciunde.

 

„Lumea-n apogeu – pierdută, traseul nebun, traseul diurn.

Interogabil, de-aici încolo,

acel cu roza-n anul-pârloagă

însemnând acasă Niciunde”.

 

Notă: George State este traducătorul în românește al integralei poetice a lui Paul Celan. Deşi s-au publicat mai multe volume din scrierile celaniene (versuri, proză, corespondența cu Ingeborg Bachmann ș.a.), Editura Polirom s-a angajat în (re)traducerea completă a liricii lui Celan, apelând la un traducător – aşa cum se prezintă el însuşi – neprofesionist (în sensul în care nu practică traducerea literară ca meserie). Însă, după apariția în 2015 a primului volum, rezultatele au fost în general acceptate ca fiind excelente, George State devenind, prin obsesia pentru implantarea poeziei lui Paul Celan în limba română, unul dintre cei mai importanţi traducători de astăzi.