CULTURA LITERARĂ

Rubrica ÎNTÂMPINĂRI

Fantasme de scriitor

Cosmin Borza

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 23 (579), 15 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-23-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_23_2017.compressed.pdf

 

 

Tudor Ganea, Miere, Editura Polirom, Iași, 2017

Publicat la doar un an după „Cazemata” (volum de debut multiplu premiat), romanul „Miere” confirmă în aceeași măsură în care invalidează clișeele despre cât de hotărâtoare este a doua carte pentru impunerea unui scriitor.

Pe de o parte, cu toate că valorifică pe larg aceleași formule consacrate ale straniului, miraculosului sau magicului – derutante, dar și captivante pentru orizontul de receptare contemporan – proza din 2017 a lui Tudor Ganea nu lasă deloc impresia de (auto)pastișă. Dimpotrivă, destule sunt secvențele care, prin îmbinarea unor pattern-uri stilistice și de imaginar clasice, devin marcă înregistrată Tudor Ganea. E vorba de acele episoade narative în care, în mijlocul banalului cel mai banal, sunt înscenate halucinații macrantropice, cu destule irizații alegorice/parabolice, trădând o obsesie a nimicirii simulacrelor realului și a reinventării genuinului (în forme care mai de care mai utopice).

Într-un loc, cuprins de o aparentă criză de gelozie, unul dintre protagoniștii cărții, Stelu, devastează întreg satul natal Mireni, brăzdându-i cu motocultorul ulițele, curțile, grădinile, ba chiar cimitirul. Apoi, ia cu asalt și cortul unde se desfășura nunta fostei lui iubite, prilejuind un festin al notației grotești: cuțitele rotative despică un purcel de lapte și-i proiectează șoricul pe prelată, „bucăți de friptură, jumări și grăsimi moi, tremurânde ca niște piftii” le mânjesc fețele mesenilor și le „alunecă pe sub cămăși”, „bucăți de caltaboș fierbinte” „își varsă umplutura printre sâni deja unsuroși”, „fleici mustind de ulei” lovesc „obraji proaspăt rași”, până ce de pe toți nuntașii se scurg „zoaie uleioase, mirosind a usturoi și a ceapă călită”. Altundeva, un preludiu sexual ludic (Radu, celălalt personaj central al romanului, „plasează” pe corpul Raisei marile biserici și mănăstiri din București) generează o hiperbolică împreunare cu întreg orașul: bărbatul simte pe limbă „asprimea, apoi tăișul” asperităților din cartierul negustoresc de pe dealul Mitropoliei, buzele i se zdrelesc în „mărăcinișul crescut în parcul pârloagă din fața magazinului Unirea”, „transpirația spală străzile ce-și țeseau păienjenișul în zona plexului”, „nările inspiră aroma de ganguri umede”, pe pielea brațelor femeii apar cartierele de blocuri muncitorești, zgâriindu-i fesele, iar spasmele ei cutremură „împâslitura de străduțe, fundături și mari bulevarde”, strivind cohorte de locuitori îngroziți sub cornișa Teatrului Național ori sub cupolele Universității.

În aceeași serie a scenelor în care inserția opulentă a fantasticului destituie memorabil tutela unui real sleit de activități rutiniere se înscrie, firește, apariția satului Mireni de-a lungul izlazului cu salcâmi și stupi, spațiu care tratează miraculos infertilitatea/sterilitatea, dar  și destul de numeroase alte năluciri: rătăcirea copilului Radu prin „bronhiile pline de vâscozități” ale blocurilor staliniste ce compun colonia militară din Bărăganu, imaginea postapocaliptică a capitalei devastate de cel mai puternic cutremur din istoria înregistrată a țării, amalgamarea arhitecturală regeneratoare a Mireniului, Constanței și Bucureștiului din finalul volumului.

Pe de altă parte, la fel ca în romanul anterior, Tudor Ganea întâmpină, din păcate, dificultăți majore în a gestiona asamblarea planurilor narative. În „Miere”, soluția „arhitectonică” îmi pare chiar mai friabilă decât în „Cazemata” (unde pluriperspectivismul și polifonia, vulnerabilizate uneori prin reiterări și coincidențe parțial nemotivate narativ, mențineau până la capăt o tensiune/ambiguitate constitutivă pentru orice text ce mizează pe o formulă măcar modernă a fantasticului). De această dată, ficțiunea se fundamentează pe o temă a scriitorului, deloc lipsită inclusiv de un mit personal al autorului. Căci, pe la jumătatea romanului, Radu (arhitect, fiu de aviator, îndrăgostit de Constanța și de București, pasionat de trame epice stranii, întocmai ca Tudor Ganea) își dezvăluie calitatea de scriitor, iar Stelu descoperă șocat că nu e decât un personaj manevrat în funcție de bufeurile traumatizatului său creator. Suferind în prima copilărie de o boală rară, care îl face să se poată hrăni exclusiv cu laptele matern, Radu se recuperează uimitor cu ajutorul mierii furnizate de un apicultor misterios, însă noua lui dependență are efecte halucinogene, provocându-i „nebuneli” vizionare controlabile doar prin scris.

Așadar, un scenariu textualist (Ganea implică inclusiv clasica întâlnire a protagonistului Stelu cu caietul în care îi este scrisă bruionar viața) cauționează și desubstanțializează configurarea atipică a tuturor personajelor și acțiunilor din „Miere”. Că tarlaua unui sătean este betonată peste noapte, că, după câțiva ani, lângă pistă se ivesc niște stabilopozi bizari, că Stelu pulverizează stupii cu motocultorul ori că perspectiva săteanului în timpul perindării prin Bucureștiul devastat cuprinde fine observații arhitecturale, demne de „ochiul unui estet”, toate se explică prin rescrierile succesive din manuscrisele lui Radu. O corectură decide un destin din Mireni, un rând intercalat revizuiește topografia locului, o amintire sau o experiență tulburătoare din biografia autorului e sinonimă unui cataclism în universul ficțional. Nu doar că această manieră literară este în bună măsură perimată, dar rămâne și cea mai comodă/previzibilă variantă de coordonare a urzelilor din registrul fantasticului.

Nu-i vorbă, un scriitor precum Ganea – cu o excelentă (pentru un începător) intuiție și cunoaștere a mecanismelor literaturii – scoate intrigi inedite, de o bună calitate artistică, și din acest joc ce făcea deliciul primelor proze postmoderne – vezi luarea autorului Radu ca ostatec de către personajele din Mireni și transformarea sa în sursă de divertisment grosolan: pe urmele pașilor săi apare fie o unitate militară de aviație, echipată complet, fie o faleză marină. Însă prețul plătit e prea mare – subminarea consistenței dimensiunii fantastice a cărții.

Tudor Ganea s-a grăbit publicând a doua carte. O confirmă până și câte un pleonasm („soarele urcase sus”), câte un fragment șchiop stilistic („un râu de transpirație – Dâmbovița – izvora din spatele urechii”), câte o inadvertență narativă (în secvența din final dedicată extazului sexual de după reintrarea albinelor în stupi, gemenele îi iau de mână pe Stelu și pe amicul său Onu, deși atât istoria relațiilor amoroase din sat, cât și finalul prozei le așază pe cele două tinere lângă rivalii Stelu și Spirea).

Cu „Miere” suntem tot în „Cazemata”. Nici confirmare, nici decepție, doar una dintre cele mai mari promisiuni ale literaturii române recente.