CULTURA ANTROPOLOGICĂ

Fals jurnal despre viaţă, oameni şi păsări

Cristina Sărăcuț

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 24 (580), 22 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-24-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_580_24.compressed.pdf

 

Alexandru Stermin, Jurnalul unui ornitolog, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2017

Fals jurnal, volumul lui Alexandru Stermin are cel puţin calitatea de a forţa limitele categoriilor literare în căutarea unei forme potrivite. „Jurnalul unui ornitolog” cuprinde optsprezece texte scrise în cinci ani (2010-2015), unele deja publicate în „Sinteza”, „Terra Magazin” şi „Despre păsări”, în mod nefericit şi superficial (din punctul de vedere al construcţiei) închegate în formula diaristică. Biolog pasionat şi profesionist, Alexandru Stermin prezintă, cu un entuziasm şi cu o plăcere a descrierii dincolo de orice dubiu, câteva din experienţele sale în lumea viului. Selecţia se remarcă prin eclectismul temelor şi al spaţiilor evocate, de la atmosfera specifică unei întâlniri ştiinţifice la savoarea degustării unui fruct rar din India. Aflăm astfel despre congresul ornitologilor din Campos do Jordao, prilej pentru autor de a investiga Itatiaia, cel mai vechi parc natural din Brazilia, dar şi despre dezbaterile de la congresul din Tokio din 2014, unde autorul participă cu un studiu despre variaţiile de temperatură ale cristeiului de baltă şi ale cresteţilor cenuşii din Bazinul Fizeşului; despre revelaţia degustării fructului cu piele de dinozaur şi mărimea unei gutui (fructul lui Sita) în Sanyai Gahdi National Park; despre plimbările pe dealurile de lângă Viscri, când, împreună cu botanistul prinţului Charles, John Akeroyd, admiră „ceasul florilor” – clocoticiul, plantă care măsoară sănătatea solului crescând pe terenuri agricole abandonate în urmă cu 10-20 de ani; despre cei 30.000 de cocori ce dorm pe apa măsurând mai puţin de un metru a unui lac de lângă Greifswald (aici se află laboratorul unde are o bursă), dar şi despre coloniile de ciori din oraşele aglomerate, păsări care sunt suficient de inteligente încât să arunce nuci pe trecerile de pietoni şi să aştepte ca acestea să fie sparte de roţile maşinilor pentru a le putea mânca apoi miezul şi care nu pot fi controlate prin ucidere, ci mai degrabă prin managementul mai eficient al rampelor de gunoi din oraşe; despre migrația culturală a păunului, pasărea care, potrivit legendelor vehiculate în templele din Mombai, duce zeii în spate și care, peste secole, în mozaicurile din Ravenna, este desenată cu coada deschisă, la baza Arborelui Vieții; despre „Porzana pusilla”, exemplarul rar al cărui cântec îl aude pe podețul de la Sic și ale cărui (inutile) căutări (în muzee din România și din Viena, în locurile cu apă și trestie de la Dumbrăvița, din Delta Lagunară sau de pe malul Oltului) sunt îngreunate de îndoială: „De ani de zile caut o pasăre! Am momente în care mă gândesc că poate nici nu există. Am momente în care cerbicia cu care o caut mă face să cred că undeva, cândva am găsit-o, dar am uitat și asta, poate, îmi dă siguranța existenței ei și îmi alimentează motivația căutării. De cele mai multe ori însă îmi doresc să nu o găsesc niciodată, pentru că în căutarea ei găsesc atât de multe…”; despre infidelităţile din lumea păsărilor, unde comportamentul monogam al cristeiului de baltă este o excepţie, şi despre comportamentul sexual al cimpanzeilor bonobo care, în schimbul hranei, oferă şi aşteaptă relaţii sexuale; despre gâştele cu gât roşu din Dobrogea şi despre gâştele de vară din spatele Institutului Planck, pe malul Mării Baltice, care au dezvoltat un comportament social pentru a putea supravieţui; despre ruperea carbonului şi însoţirea lui cu oxigenul, fapt care creează premisele ca prin respiraţie, o dată la trei ani, fiecare atom din corpul nostru să fie înlocuit de unul nou.

Fără îndoială că unul din minusurile cărţii rămâne construcţia ei superficială. Recursul nejustificat la formula notaţiei de jurnal creează inadecvare în raportul conţinutului cu forma discursivă. Însă, dincolo de această stângăcie auctorială (explicabilă poate pentru debutul unui biolog), volumul trezeşte interes prin autenticitatea experienţei trăite şi a experimentelor relatate, a portretelor conturate, dar şi a informaţiei ştiinţifice decontaminate de balastul limbii de lemn.

În fapt, incursiunea lui Alexandru Stermin în lumea păsărilor şi a animalelor reînvie formula inventată de Geo Bogza în „Ţara de piatră”. Prefaţa ediţiei din 1956, „Introducere în reportaj” („Scrieri în proză”, volumul I), defineşte esenţa şi limitele acestei forme de literatură: reportajul este „un mijloc vast de a nu te mai preocupa până la paroxism de tine însuţi, ci de viaţa din afara ta”, „cel mai bun corectiv al esteticii turnului de fildeş”, „cel mai sensibil seismograf al vieţii”, pentru ca prefaţa („Scurtă mărturisire”) volumului din 1971 să indice drept condiţie indispensabilă a existenţei reportajului „accesul la realitate”. Textele pe care le scrie Geo Bogza în 1935 sunt ilustrarea perfectă a acestor linii de forţă. Recitite azi, ele rezistă prin forţa portretului şi veridicitatea experienţelor oamenilor din Apuseni, constituind un reper în istoria literară a genului.

În replică, textele din „Jurnalul unui ornitolog” oferă certitudinea că formula reportajului este oricând recuperabilă atunci când vrei să vorbeşti despre viaţă, oameni, comportament înnăscut versus comportament copiat sau opţiuni şi condiţionări biologice. Se pare că vocaţia primă a lui Alexandru Stermin este să salveze specii: de păsări şi de literatură.