CULTURA CINEMA

Cannes 2017. Premii aduse de vânt

Magda Mihăilescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 24 (580), 22 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-24-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_580_24.compressed.pdf

Nu se întâmplă mereu, dar se întâmplă ca palmaresul să apară nu neapărat nedrept, deconcertant, excesiv în urmărirea unor criterii, cât interșanjabil. Este greu de înțeles de ce un film și nu altul a fost desprins dintr-o masă fără vârfuri, fără mari denivelări, pentru a fi răsplătit cu un premiu. Uneori, intră în joc aprecieri conjuncturale, geografice, politice, dar când și acestea nu par a fi avut mare greutate, un soi de nedumerire difuză plutește, o vreme, peste amintirea unei ediții.

Probabil că destulă vreme unii dintre noi se vor mai întreba de ce juriul condus de Pedro Almodóvar a preferat „The Square” („Scuarul”) al suedezului Ruben Ostlund lui „Loveless” („Fără dragoste”) al rusului Andrei Zviaghințev pentru „la Palme dʼOr”. Să zicem că a fost sedus mai degrabă de spectaculozitate, de surpriză, decât de profunzimea viziunii unei societăți dezumanizate. Să zicem.

Au fost însă câteva premii care puteau circula în multiple direcții, fără mare pagubă, decât aceea, desigur, deloc de neglijat, a frustrării autorilor. De ce „Premiul pentru regie” Sofiei Coppola pentru „The Beguiled” („Les Proises”/„Prăzile”)? Fiica marelui cineast este o autoare pe cont propriu, nimeni nu neagă, a demonstarat-o la Cannes încă de la excepționalul ei debut cu „Virgin Suicides” ([„Sinuciderea fecioarelor”], 1999), apoi cu „Marie Antoinette” (2006) și, mai ales, la Veneția cu „Somewhere” ([„Undeva”], „Leul de aur”, 2010). Încă tânăra Coppola se încăpățânează să susțină că filmul de acum nu este un remake după cel al lui Don Siegel din 1971, cu Clint Eastwood și Geraldine Page, ci o nouă adaptare după romanul scriitorului sud-african Thomas Cullinan, publicat în 1966. Fie. O nouă lectură restituită cu eleganță, grație, într-o atmosferă impregnată de aspirațiile ascunse ale feminității, așa cum sunt ele trăite, la sfârșitul Războiului de Secesiune, în restrânsa comunitate a celor cinci eleve și două educatoare, în mijlocul cărora ajunge un prizonier nordist, victimă, obiect al dorințelor, posibilă amenințare. „The Beguiled” este ceea ce se cheamă un film frumos în sensul caligrafierii, cu o distribuție adecvată (Nicole Kidman, Kirsten Dunst, Ella Fanning, poate mai puțin Colin Farrel), dar ale cărui subtilități regizorale nu ni s-au impus.

De ce nu s-a oprit juriul asupra întunecatului „Une femme douce” („Sfioasa”) al ucraineanului Serghei Loznitsa? Greu de ghicit. Film puternic, încordat, aștepți ca pe întinderea lui, în aparență egal sumbră, monotonă, să se producă o explozie. Și ea are loc. Coșmarul cotidian al femeii fără nume (după „Sfioasa” lui Dostoievski) care nu știe unde îi este încarcerat bărbatul, dar continuă să-l caute, alunecă, preț de o ațipire, într-unul apocaliptic, în care toate personajele întâlnite de-a lungul rătăcirilor ei iau chipul unor judecători implacabili, grotești. După Orwell, Kafka, Gogol, intră în horă Sokurov și Fellini. Își dau mâna în imaginarul susținut cu brio de imaginea lui Oleg Mutu, colaboratorul de nădejde al cineaștilor noștri. Să zicem că juriul nu a avut, cum se spune, organ pentru descifrarea unei astfel de lumi înfricoșătoare.

În configurarea îngăduită de selecție, ar mai fi avut la dispoziție, pentru diferite premii, câteva pelicule dintre care cel puțin două, ale țării gazdă, meritau a fi luate în seamă. Vorbesc din punctul de vedere al cinefilului european, care a așteptat cu curiozitate „Le redoutable” („Redutabilul”), un film despre nici mai mult, nici mai puțin, decât Jean-Luc Godard, nu cineastul iconoclast al Noului val, ci despre liderul mișcărilor protestatare din 1968 și deriva sa maoistă ce a urmat, fără a-l uita pe bărbatul îndrăgostit. De altfel, scenariul este o adaptare a cărții autobiografice „Un an après” („După un an”) a Annei Wiazemsky, soția de atunci a cineastului, lectura nefiind lipsită de o insolită perspectivă comică. Ce îndrăzneală să aduci un astfel de JLG pe ecran! Și din partea cui! A unui cineast pe care nimic nu-l recomanda pentru o astfel de întreprindere, Michel Hazanavicius, care, în 2011, surprindea cu „The Artist” („Artistul”), film mut, a cărui inventivitate avea să-i aducă „Premiul pentru cel mai bun actor” lui Jean Dujardin și, printre multe altele, cinci Oscaruri. Mai degrabă l-am fi bănuit pe Philippe Garrel, considerat un moștenitor al lui Godard, având astfel de elanuri. Ironia micii istorii face ca el să nu fie chiar străin de un astfel de proiect. Fiul său, Louis Garrel, este interpretul lui Jean-Luc Godard. Mărturisesc că am primit o asemenea veste cu destulă neîncredere, nefiind o mare admiratoare a actorului. Din fericire, mefiența mea nu a găsit niciun punct de sprijin. Am descoperit, pentru prima oară – dar asta este din vina mea, cred – un interpret inteligent, cultivat, cu instinct sigur al eroului asumat, fără a-l aduce spre caricatură.

JLG, inițiale cu care chiar autorul lui „Pierrot le fou” („Pierrot nebunul”) ar vrea să rămână în istoria cinematografului, este mereu supărat pe lumea care parcă îl deranjează, are aspirații politice de a căror naivitate nu-și dă seama, își poartă cu un fel de mândrie candidă personajul ușor sâsâitor (francezii spun „le chuintement”), certăreț, dar și incredibil de tandru cu nevasta pe care a educat-o în vrednic spirit maoist: acasă se poartă roșu, de la culoarea telefonului și a halatului de baie, la pernuțele decorative. Până în momentul emancipării soției, cu șaptesprezece ani mai tânără (nepoata lui Mauriac), spațiu temporal ce corespunde și cu degringolada cineastului prea angajat în realizarea a ceea ce se va dovedi un eșec, „La chinoise” („Chinezoaica”). Hazanavicius filmează în spiritul godardian al cinematografului din anii ʼ60, folosește culorile primare, adresarea directă către spectatorii flatați de intimitatea cu personajul intrat în legendă, printre altele și pentru vanitatea sa. De altfel, filmul se termină cu aserțiunea „L-am ucis pe JLG pentru a deveni eu”. Am admirat, orice s-ar spune, o mască, una dintre cele posibile, ale unui histrion de geniu. Am fost curioși, oameni suntem, să aflăm dacă Godard a văzut filmul. Am aflat la conferința de presă. Nici vorbă. Nici nu a vrut să audă de el. A refuzat să citească scenariul, a refuzat să-i întâlnească pe Michel Hazanavicius sau pe Garrel. Nu a fost o mare surpriză. Cei care l-am văzut pe Godard de-a lungul anilor, la Cannes, cunoaștem șiretenia cu care își întreține legenda. Autorul filmului „Le redoutable”, mai sus descris, a pus și el o piatră, începând cu titlul care nu se referă nicidecum la presupusa calitate de redutabil a lui JLG, ci la un… submarin. O capcană pentru toți. Deși nici „Le redoutable”, nici „Rodin”, la care mă voi referi, nu îndeplinesc canonul genului, nu acoperă decât un fragment din biografia personajului evocat.

Regizor de multă vreme absent de pe Croazetă, din 1984, Jacques Doillon nu a spart valurile, dar nici nu-l văd la mare distanță de Sofia Coppola. Filmul trăiește, mai ales, prin creația lui Vincent Lindon (premiul de interpretare în 2015 pentru „La loi du marché” [„Legea pieței”]), monumental în rolul sculptorului de geniu de la a cărui moarte se împlinesc o sută de ani de ani. Ce-i drept, autorul i-a pus la dispoziție o partitură care privilegiază masivitatea interpretului, știința acestuia de a stabili raporturi de dominație cu tot ceea ce-l înconjoară, de la materia creației la femeile din viața lui. O bună parte a filmului este absorbită de furtunoasa poveste de dragoste cu Camille Claudel, eleva lui, sculptoriță ea însăși, la fel de pătimașă în pornirile de îndrăgostită, de femeie frustrată, de artistă nedreptățită. Cineastul mărturisea că, fără acordul lui Lindon, nu ar fi făcut filmul. Nu vedea un alt interpret. Unul care să aibă aerul de bărbat care declară război materiei din care vrea să-și smulgă operele. A mai fost, cândva, Gérard Depardieu, într-un alt „Rodin”, al lui Claude Nuyten. Pelicula poate avea și o importanță documentară, fiind concentrată pe o perioadă anume, cea în care artistul, ajuns la 40 de ani, primește prima comandă oficială din partea statului, urmată de scandalul statuii lui Balzac, operă iconoclastă care a înfruntat vremea prin insolitul viziunii asupra unui alt geniu, al literaturii, de data aceasta.

Atât „Godard” al lui Garrel, cât și „Rodin” al lui Lindon puteau foarte bine să le aducă interpreților un premiu de interpretare. Acesta a fost dobândit, spre marea surpriză a destinatarului, de actorul american Joaquin Phoenix, protagonistul ultimului film din competiție, thrillerul psihologic „You Were Never Really Here” („Niciodată n-ai fost cu adevărat aici”), al regizoarei britanice, excesiv de răsfățate la Cannes, Lynne Ramsay. Erou întunecat, adecvat staturii actoricești a lui Phoenix, fost combatant în Vietnam, marcat de experiențele trăite, răscumpărate prin implicarea pe viață și pe moarte în acțiunea de eliberare a unei ființe nevinovate. Filmul a plecat și cu un „Premiu pentru scenariu”, ex aequo cu „The Killing of the Sacred Deer” („Uciderea cerbului sacru”) al lui Lanthimos. Nimeni nu a tresărit prea tare, cu excepția echipei, desigur, când a fost anunțat și „Premiul pentru interpretare feminină”, oferit Dianei Kruger pentru rolul unei tinere mame care își răzbună familia ucisă din „In the Fade” („În umbră”), al regizorului german de origine turcă Fatih Akin. Probabil că am fi cerut prea mult juriului să aibă ochi pentru o actriță necunoscută ca Vasilina Makovtseva din „La femme douce”, al lui Loznitsa, cu chipul ei cernit de neștiute pătimiri.

La urma urmei, acesta este și farmecul unui festival, să-și trăiască viața cu mai multe viteze, una a juriului, alta a criticilor, încă una a publicului. Mergem ce mergem împreună, după care ne despărțim, luând fiecare ceea ce socotim că a fost mai de preț. Mulțumiți sau nu, bine că avem de unde.