CULTURA SPORTULUI

Rubrica IN CORPORE SANO

Instalarea fricii

Mădălina Firănescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 24 (580), 22 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-24-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_580_24.compressed.pdf

 

 

„Mai tare. Femeia se gândeşte. Sau încearcă să se gândească”. Sunt cuvintele care descriu cel mai bine starea Simonei Halep din finala de Roland Garros pe care a pierdut-o cu 6-4, 4-6, 3-6 în faţa Jelenei Ostapenko. Alunecată dintr-un prim set victorios direct în apăsătoarea carte a lui Rui Zink, tenismena româncă a asistat neputincioasă la „Instalarea fricii”. N-a fost vorba de o spaimă indusă treptat, pe parcursul jocului, ci de teama dintru început de victorie, după cum admitea tatăl ei, Stere Halep. Dacă adversara letonă s-a aruncat în luptă cu inconştienţa celor 20 de ani şi cu convingerea că n-are nimic de pierdut – chiar şi o înfrângere urmând s-o ridice de pe locul 47 WTA – Simona a intrat timorată, apăsată de responsabilitatea câştigării primului ei Grand Slam, inclusiv pentru a pune capăt veşnicelor contestări. Mai mult, ca fostă campioană de juniori la Roland Garros manageriată de Virginia Ruzici, singura româncă victorioasă în acest mare turneu la senioare, Simona simţea din plin povara „moştenirii” care trebuia continuată şi, în plus, avea în faţă nu doar râvnitul trofeu, ci şi ameţitoarea primă poziţie în clasamentul mondial. Aşa se explică de ce, în ciuda experienţei, nu a reuşit să reziste asaltului unei cvasinecunoscute, care a ciomăgit continuu mingea, greşind la fel de mult şi de entuziast pe cât a izbutit să puncteze.

Inerentă naturii umane, spaima este o emoţie-pavăză împotriva primejdiilor, dar atunci când depăşeşte doza suportabilă, creează blocaje, scria Jean Delumeau, în lucrarea „Frica în Occident”. Substanţele care de regulă ajută la mobilizarea organismului în faţa unui pericol şi la pregătirea reacţiei atavice „luptă sau fugi” pot provoca, la polul opus, şi încremenirea, în fapt o înţepenire a muşchilor şi o înceţoşare a minţii, însoţită de accelerarea bătăilor inimii sau, dimpotrivă, încetinirea lor şi de o respiraţie rapidă sau prea lentă. Pentru un sportiv, asemenea stări cataleptice sunt catastrofale. De aceea mulţi performeri recurg la ajutorul unui mental coach, pentru a-şi antrena mintea să reziste presiunii, sau caută singuri metode de destindere în timpul competiţiei (cazul muzicii pe care incredibilul înotător Michael Phelps o ascultă încontinuu la căşti). Chiar şi Simona Halep a apelat la ajutor psihologic, după episodul de la Miami Open, când s-a răstit la antrenorul Darren Cahill riscând ruperea colaborării. „În momentele dificile pe teren, am dificultăți în a gândi pozitiv. Cred că pot schimba asta, dar e nevoie de ceva muncă”, mărturisea tenismena într-un articol scris în avanpremiera Turneului Campioanelor, pentru publicația singaporeză „The Straits Times”. Terapia împotriva negativismului şi izbucnirilor furioase a dat deja primele roade, traduse în evoluţiile spectaculoase ale Simonei la Madrid, Roma şi Paris. „M-am schimbat și sunt mult mai bună pe teren. Dar lucrurile astea nu se întâmplă peste noapte”, recunoştea românca. Din păcate, psihicul a trădat-o tocmai când avea mai mare nevoie de tărie, în finala de la Roland Garros. Şi asta pentru că teama s-a insinuat în mintea ei, sporind direct proporţional cu aşteptările compatrioţilor tot mai înflăcăraţi de perspectiva unei victorii, menită să atenueze supărările provocate de previzibilul eşec al naţionalei de fotbal, în chiar aceeaşi zi, în faţa Poloniei.

Neşansa Simonei este că poartă pe umerii ei şi foamea de succese a unui popor tot mai rar fericit cu izbânzi sportive de prim rang. Aşa cum gimnasta Cătălina Ponor a clacat în finala olimpică de la Rio, doborâtă de presiunea de a aduce o medalie aproape obligatorie în patria Nadiei, tot astfel şi Simona Halep a scăpat trofeul parizian printre degete, tocmai când românii se pregăteau să iasă în stradă să sărbătorească. „Îmi pare rău că am pierdut. I-aș fi făcut mai mândri pe românii care m-au susținut, dar voi încerca pe viitor”, a spus, foarte tristă, tenismena. Puţini sunt însă cei care o înţeleg şi o sprijină în acest moment greu. Valul de ură, frustrare şi nemulţumire care s-a abătut asupra Cătălinei Ponor după ocuparea locului 7 la bârnă (de parcă această clasare e la îndemâna oricui!) s-a prăvălit şi peste cealaltă constănţeancă de top. Sunt pline forumurile de comentariile duşmănoase ale suporterilor de ocazie, care îşi simt orgoliul lezat de înfrângerea Simonei. Oameni care nu au în comun cu ea decât cetăţenia o judecă inchizitorial şi o desfiinţează, uitând că au în faţă un campion, o sportivă care rezistă de vreo patru ani în primele 10 din lume şi a cărei singură vină este că s-a temut teribil să nu dezamăgească.

Statisticile întocmite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii arată că un adult din doi suferă de frică, angoase, anxietate, în vreme ce 12% au fobii. De fapt, spaima şi rudele ei – de la micile îngrijorări până la… „fobofobie”, „frica de a-ţi fi frică” – sunt naturale, ţin de instinctul de conservare. Dar ele nu se referă doar la integritatea fizică. Există şi teama de a te face de ruşine, de a-ţi pierde statutul, de a eşua, de a fi neapreciat sau respins. „Dar cele mai bune frici – spuneau, în romanul lui Rui Zink, emisarii autorităţii – sunt cele pe care consumatorii și le pot crea ei înșiși. Partea cea mai frumoasă a fricii este că oricine și-o poate crea pe-a lui”.