CULTURA ANTROPOLOGICĂ
Rubrica ARHIPELAGUL MUZEELOR
Muzeul Solidarității
Virgil Ştefan Niţulescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 24 (580), 22 iunie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-24-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_580_24.compressed.pdf
Faptul că multe dintre cele mai recente muzee poloneze sunt valoroase, inovative, interesante sau chiar excepționale, nu înseamnă că ele au fost create într-un deplin consens. Având prilejul să aflu câte ceva din culisele operei de construcție muzeografică, am înțeles că și în Polonia, înainte de apariția noii generații de muzee, au existat foarte multe dispute între autoritățile publice participante și, pe de altă parte, între acestea și profesioniști. Adeseori, aceste controverse sunt și fundamentate politic, mai ales de când partidul populist Lege și Dreptate se află la cârma țării, prin premierul Beata Szydło (de profesie etnolog și fost muzeograf), dar, mai ales, prin președintele său, Jarosław Kaczyński.
Unuia dintre aceste muzee de generație nouă (așa cum nu există în România, din păcate) i s-a decernat, în 2016, Premiul pentru Muzee al Consiliului Europei: Centrul European al Solidarității din Gdańsk. Desigur, nu este vorba despre o oarecare „solidaritate”, ci despre celebrul sindicat independent Solidaritatea, cel căruia i se datorează, în bună măsură, prăbușirea regimului comunist polonez.
Construit pe un teren aflat pe locul fostului șantier naval Lenin (între timp, privatizat și împărțit între nenumărate companii, multe dintre ele, chineze), muzeul a fost proiectat de o firmă de arhitectură poloneză, în urma unui concurs desfășurat în 2007. Construcția a început în 2010, iar muzeul a fost inaugurat la 31 august 2014 (ziua în care se celebrează semnarea Acordului de la Gdańsk, din 1980, prin care Guvernul Poloniei a acceptat cele 21 de cereri ale greviștilor, inclusiv pe aceea de a permite înființarea de sindicate independente de puterea politică). Totul (proiectare, construcție, realizarea expoziției permanente etc.) a costat 78 de milioane euro.
S-a lucrat cu un colectiv nu foarte mare de documentariști, arhiviști și istorici, care a identificat câteva dintre obiectele care nu fuseseră distruse încă și care erau legate de istoria sindicatului și, apoi, a mișcării de rezistență Solidaritatea: de la un celebru pulover purtat de Lech Wałęsa în timpul grevelor și vehiculul electric pe care liderul sindical îl conducea în interiorul șantierului naval, până la carnete cu notițele jurnaliștilor care le-au stat aproape greviștilor și scuturi din dotarea trupelor de miliție care au participat la luptele de stradă, de după instaurarea legii marțiale, la 13 decembrie 1981, de către regimul comunist militar condus de Wojciech Jaruzelski. Desigur, toate aceste obiecte conferă expoziției permanente a muzeului, desfășurată pe trei niveluri, o autenticitate de necontestat. Dar marele merit al autorilor muzeului – deopotrivă, cei care au alcătuit tematica, precum și cei care au asigurat partea muzeotehnică, în care spațiile care nu au putut fi documentate prin obiecte autentice au fost personalizate prin instalații artistice extrem de expresive – îl constituie emoția vie pe care aceștia o declanșează în rândul vizitatorilor, prin ansamblul de imagini, sunete și obiecte tridimensionale, însoțite de texte nu foarte lungi, dar suficient de pătrunzătoare. Desigur, o parte din această emoție este creată de imaginile video conținând scene ale violentelor bătălii de stradă între trupele de miliție și manifestanții antiguvernamentali (imagini ce amintesc, de exemplu, de strivirea demonstranților, în centrul Bucureștilor, în seara de 21 decembrie 1989) sau de cinismul rece (în ton cu starea de mizerie în care ajunseseră să se zbată cetățenii Poloniei) al discursului lui Jaruzelski, din dimineața de duminică în care a fost instaurată legea marțială, discurs derulat, simultan, pe vreo zece monitoare, în paralel cu imagini care arată desfășurările de tancuri pe bulevardele Varșoviei. O altă parte a emoției este declanșată la vederea unor imagini (la care vizitatorii minori nu au acces) care înfățișează cadavrele celor uciși în timpul demonstrațiilor sau de imaginile obținute din arhiva miliției, cu persoanele arestate pentru încălcarea legii marțiale, între care și o fetiță de 12 ani. Dar există o doză de inefabil în această emoție, creată, uneori, prin simpla aglomerare de obiecte autentice, care demonstrează amploarea mișcării de rezistență anticomuniste din Polonia (fără egal în întreg blocul țărilor Tratatului de la Varșovia), mizeria cotidiană (similară cu cea din România) și duritatea reprezentanților regimului, astfel încât, după câteva săli care par să se joace cu puterea vizitatorului de a suporta violența vizuală sau doar indusă, senzația de sufocare este domolită abia prin reprezentarea treptatei renunțări a comuniștilor la putere, sub presiunea tot mai mare a străzii, a unor mase tot mai mari de cetățeni.
Muzeul nu trece peste rolul imens pe care l-au jucat vizitele Papei Ioan Paul al II-lea în Polonia sa natală – cărora regimul nu li s-a putut opune –, dar nici peste rolul câtorva intelectuali care au ghidat, mai mult sau mai puțin vizibil, mișcarea civică a Solidarității, cu toate că în fruntea acesteia se aflau, aparent, doar oameni cu educație medie. Între ei, fără îndoială, rolul crucial l-a jucat istoricul Bogdan Borusewicz, cel care a condus din umbră greva din 1980 și, ulterior, din clandestinitate (s-a ascuns timp de patru ani, până când a fost prins, în 1986) mișcarea de rezistență.
Muzeul are o sală dedicată alegerilor din 1989, care au dus la numirea primului premier necomunist dintr-o țară aflată sub influența sovietică (Tadeusz Mazowiecki), la 24 august, precum și una rezervată revoluțiilor care au măturat, pe rând, ca într-un joc de domino, toate regimurile comuniste din Europa.
Cea din urmă sală este una dominată de alb, culoarea păcii. Pe unul din pereți tronează un citat din opera papei Wojtiła, în contraplan cu un monitor uriaș pe care sunt rulate mesaje și imagini ale unor oameni precum Gandhi și Martin Luther King.
Ieșirea din teritoriul apăsător al majorității sălilor expoziției permanente (unde se află și un coridor care duce la biroul în care, din când în când, Wałęsa vine să își bea cafeaua) se face printr-o zonă în care o grădină prin care curge un firicel de apă îl lasă pe vizitator cu speranța că o lume mai bună ar fi posibilă.