CULTURĂ ŞI SOCIETATE

Rubrica LUMEA SUB LUPĂ

Examinarea de sine

Gina Stoiciu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 24 (580), 22 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-24-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_580_24.compressed.pdf

 

 

Se spune că psihologia este arta de a poseda oamenii, înainte ca ei să vă posede. Dar ce înseamnă psihologizarea vieții cotidiene?

Să începem cu mediatizarea interiorității. S-ar putea crede că suntem în satul de altădată, în care totul era tăcere, dar nimeni nu păstra secretele. Limbajul jurnalistic este impregnat de emoții, de parcă emoțiile ne controlează și nu noi pe ele. Interioritatea se etalează în ziare, reviste, pe rețelele sociale și ia forma de frământări, îngrijorări, spaime, alerte și deprimări. Fiecare persoană poate fi un spectacol mediatic. Mediatizarea emoţiei pe ecranele care ne înconjoară face parte din ingredientele societății de spectacol. Știrile ne sunt adesea livrate în termeni patetici. Jurnaliştii „resimt” un eveniment în direct și își asaltează martorii: „Spuneţi-ne ce aţi simţit și cum ați trăit această situaţie?”.

„Selfie”, această auto-fotografie de sine repetată, este un alt sindrom al psihologizării. Egoportretul este un fel de recuperare a subiectivității, o încercare de a fotografia interioritatea. Egoportretele schimbate pe Facebook sunt indicii de egoism și narcisism, dar și manifestarea nevoii individului de a-și dovedi în mod constant că există; în mod paradoxal, afișându-și ego-ul pentru a se regăsi, el se pierde iarăși.

Cine trăiește fără nebunie nu e așa de înțelept pe cât credem, spunea cândva La Rochefoucauld. Totuși. Astăzi, în filme și seriale de televiziune, avem multe secvențe de psihiatrie, crize de panică, insomnii și maniaci; personajele sunt adesea pradă „demonilor interiorității”.

Este nevroza o boală contaminantă? Să luăm cazul cineastului Woody Allen, care se pune în scenă în filmele sale. Personajul este captiv unor nevroze obsesionale, pentru că societatea în care trăieşte este nevrotică. Prea multe schimbări, prea multe libertăți creează un haos social, în care individul se simte derutat, perturbat, dislocat. Personajul lui Woody Allen este derutat de schimbări imprevizibile şi de libertăţi cu care nu știe ce să facă. El suferă de nenumărate fobii, iar nemulţumirea sa permanentă îl face incapabil să comunice cu ceilalţi. Îl vedem lansat în interminabile monologuri, în care își pierde firul, nu pentru că ar fi incoerent, ci pentru că lumea pe care o pune în cuvinte este incoerentă și haotică. Nefericirea lui permanentă este ridicolă şi pentru el. Personajul este într-o permanentă examinare de sine și, cu cât se autoanalizează, cu atât este mai derutat. Spune Woody Allen: „Psihoterapia nu m-a salvat, dar ca să înțeleg acest lucru simplu a trebuit s-o fac 20 de ani”.

Un alt indiciu al psihologizării vieții este și faptul că o serie de concepte psihologice sunt recuperate de științele sociale și de jurnalism. Oboseala din psihologie se plimbă prin sociologie și devine oboseală socială, oboseală politică, oboseală constituțională. Ziarele ne spun că piața este nervoasă și că economia este depresivă. Mecanismul traumei psihologice (furie, negare, acceptare și reziliență) este preluat de jurnaliști în analiza unor traume colective produse de actele teroriste. Ni se recomandă mereu reziliența: „Trăiți ca și cum actele teroriste nu vă sperie, nu vă schimbă viața cotidiană!”

Psihologizarea vieţii presupune și exigența „examinării de sine”, sondarea trăirilor și supremaţia emoţiilor. Eul devine un fel de sumă de iluzii pe care ni le facem despre noi înşine. Multiplicarea scrierilor autobiografice este sesizabilă când intrăm într-o librărie. Un fel de „Sunt panta mea”, ca să folosim expresia dramaturgului Samuel Beckett.

Interioritatea a devenit poarta de acces la mentalul colectiv. Sociologia clinică, la modă astăzi, este axată pe individul empiric și pe studiul interiorităţii; înţelegerea fenomenelor sociale include individul, în maniera în care acesta trăiește şi își reprezintă lumea socială. În sociologia clinică, experienţa individului este recuperată prin interviuri, mărturii şi confesiuni. Vocea interioară a individului devine semnificativă chiar și prin tăceri, ezitări și îndoieli. Subiectivitatea devine un prețios element de cunoaştere. Se multiplică studiile despre incest, agresiuni sexuale, toxicomanie, prostituție, sinucidere, imigraţie, îmbătrânire, doliu, studii realizate în perspectiva interiorității cu care sunt trăite.

Cel care își expune trăirile este ascultat și valorizat; el contribuie direct la avansarea interpretărilor psihologice pentru că este actorul problemelor lui. Orientarea sociologiei clinice către individualismul metodologic are fără îndoială virtuți interpretative, terapeutice și emancipative. Interpretative, pentru că sensul evenimentelor trăite este o chestiune de percepție individuală. Terapeutice, întrucât confesiunea presupune dezvăluirea secretelor cele mai ascunse și desfacerea pliurilor emoționale, ca și cum ar fi vorba de un tratament. Emancipative, pentru că punerea în cuvinte a suferințelor trăite permite individului să treacă de la problemă la soluții.

În societatea contemporană examinarea de sine a devenit o veritabilă exigență socială. Se așteaptă de la individul contemporan să se cunoască, să se dezvolte, să dea dovadă de flexibilitate. El trebuie să-și repare eul, să îl repună în stare de funcţionare. El trebuie să-și gereze emoţiile, ca și cum ar trăi într-o zonă inundabilă. Inundaţia se va produce într-o zi, doar că nu se ştie când. Iar când se va produce, va trebui să fie gata să spargă zidurile, să desfacă plafonul şi să refacă totul, înainte ca mucegaiul să pătrundă la fundaţie.

Suntem optimiști, pesimiști sau fataliști. Ne confesăm și ne plângem soarta. Suntem supărați și suntem exasperați. Tonul psihologic este dat. Putem oare considera suma îngrijorărilor individuale ca un termometru al suferințelor colective? De ce avem nevoie de atâtea terapii? Cum se face că rețelele de solidaritate socială slăbesc, iar individul este îndemnat (de publicitate și de universul mediatic) să se repare singur?