CULTURA IDEILOR
Importanța lui Confucius
Andrei Marga
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 24 (580), 22 iunie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-24-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_580_24.compressed.pdf
Opera lui Confucius urcă la statura unui reper al civilizației, iar ascensiunea globală a Chinei îi sporește încă o dată notorietatea. Care sunt domeniile majore ale prezenței sale actuale?
În anii postbelici, a avut loc confruntarea dintre maoismul centrat pe „contradicție” și confucianismul centrat pe „armonie”. Confruntarea s-a sfârșit în 1974, când Mao Zedong a proclamat prioritatea politică a „unității” chinezilor. Succesorul său, Deng Xiaoping, era format în confucianism (Ezra F. Vogel, „Deng Xiaoping and the Transformation of China” [„Deng Xiaoping și transformarea Chinei”], 2011, p. 8, 16, 82) și a folosit idei confuciene.
Se vorbește frecvent de „cercul cultural confucianist” (Xin Guanje, prefață la „Analects of Confucius” [„Analectele lui Confucius”], Sinolingua, Beijing, 2005, p. 6, din care cităm), care se extinde necontenit prin acțiunea culturală de amploare a Chinei. În Japonia, Coreea de Sud, Asia de Sud-Est, educația noilor generații trece prin contactul cu Confucius. Mai nou, în Anglia, Australia și alte țări, la școlile de business se studiază opera acestuia. Întreprinzători din diferite țări mărturisesc cât de îndatorați îi sunt lui Confucius, care le-a sugerat devize precum: „o minte hotărâtă este cheia succesului” sau „managementul se face cu oameni”.
Se spune mereu că „pentru a înțelege China, trebuie început cu Confucius” (Yang Chaoming, Richard Trappl, „Introducere” în Liu Xubing, Wang Jing, „Konfuzius sagte…” [„Confucius spunea…”], 2013, p. 8). Se vorbește de „statul confucian” („Confucian state”) (Yu Dan, „Confucius from the Heart. Ancient Wisdom for Today’s World” [„Confucius din inimă. Înțelepciune veche pentru lumea de astăzi”], 2009), care valorifică acea „xinde”, care constă din rezolvări pentru minte și inimă deopotrivă, din adevăruri simple și profunde formulate de Confucius. Alfred N. Whitehead a remarcat că „dacă vrei să-l înțelegi pe Confucius, citește-l pe John Dewey. Iar dacă vrei să-l înțelegi pe John Dewey, citește-l pe Confucius” (Lucien Price, „Dialogues of Alfred North Whitehead” [„Dialogurile lui Alfred North Whitehead”] 1954, p. 176). În optica lui Confucius, acțiunea creează realitatea vieții și o explică. „Putem înțelege un om observând ceea ce face, cum a ajuns la poziția sa actuală și cum se simte în ea” (p. 17), spunea el. Pentru el, semnificația unei idei se stabilește observându-i consecințele. Foarte probabil, cronologic, Confucius a dat cea dintâi filosofie pragmatistă în istoria cunoscută.
Readucerea în actualitatea strictă a lui Confucius a început cu educația. Gânditorul a privit educația ca activitate distinctă și a pus-o în legătură cu nevoile societății. În maxima din „Analecte”, care spune că „în viața omului superior sunt esențiale trei lucruri: dragoste («jen») fără anxietate, viziune fără perplexitate și curaj fără teamă” (14, 30), istoricii văd prima abordare a omului ca întreg, așadar sub aspect cognitiv, moral și fizic, deopotrivă, din perspectiva educării.
Confucius a privit într-un fel aparte societatea. În concepția sa, oamenii sunt similari oricăror alte ființe prin natură. Ei se diferențiază în mod gradat ca rezultat al diferitelor obiceiuri” (p. 278). El a apelat la respectul legilor – „riturilor”, în limbajul său – și a invocat „baza morală a statului” pentru a justifica înseși „riturile”. „Nu te sustrage respectării riturilor” (p. 14), sună primul său comandament. În concepția lui Confucius, „virtuțile” sunt, înaintea „intereselor”, liantul societății. El a pledat pentru o comunitate a oamenilor emancipați moral, încât al doilea comandament al său privește conducerea societății. „Condus prin edicte şi pedepse, poporul va şti doar cum să se ferească de tulburare, dar nu va avea un simţ al ruşinii. Ghidat de virtuţi şi ritualuri, oamenii vor avea un simţ al ruşinii, dar vor şti şi cum să îşi corecteze greşelile ce provin din acordul lor” (p. 13). La nivelul timpului său, Confucius s-a plasat în linia de gândire care a conceput statul din perspectiva unei „baze morale”, care avea să se consolideze prin Aristotel, Thomas Jefferson, Kant, John Dewey, John Rawls și Habermas.
Confucius a delimitat hotărât între „o persoană civilizată” („junzi”) și „omul obișnuit”: „Persoana civilizată unește, în loc să conspire; omul obișnuit conspiră în loc să unească” (p. 18); „în vreme ce persoana civilizată năzuiește la lege, omul obișnuit năzuiește la interesele proprii” (p. 46); „persoana civilizată vede lumea pe linia justeței, omul obișnuit, pe linia profitului” (p. 49); „persoana civilizată este gravă, fără a fi conflictuală, și păstrează o relație armonioasă cu alții, fără să formeze clici” (p. 251). Confucius a legat convingător personalizarea de cultivarea „integrității”.
În „Critica rațiunii practice”, Kant a arătat cum, având drepturi și libertăți inalienabile, indivizii pot să acceadă la morală. Confucius pare acum să-l întregească pe Kant (Rene Mathieu, „Confucius: l’invention de l’humanisme chinois” [„Confucius: inventarea umanismului chinez”], 2006, p. 96-97). El a atras atenția că libertățile fără îndatoriri se autodistrug. Potrivit concepției sale, „cel care investește în benevolență va fi ferit de rău” (p. 43), iar cu „benevolența” începe manifestarea omului înțelept. „Nu fi îngrijorat că ești neînțeles, ci preocupă-te de înțelegerea celorlalți” (p. 10) era deviza sa.
Democrația are în Confucius este astăzi o resursă istorică. În raport cu democrația redusă la o „tehnică de alegere periodică a reprezentanților”, cu „democrația marketizată” și cu „democrația autoritară”, Daniel A. Bell („China and Democracy…” [„China și democrația…”] în „Christian Science Monitor”, 24.12.2012) a adus în atenție democrația pe care o socotește „meritocratică” – care recrutează după competență și capacitate de decizie politică – din tradiția confucianistă. Helmut Willke (cu „Demokratie in Zeiten der Konfusion” [„Democrație în vremuri de confuzie”], 2014) a făcut bilanțul dezbaterilor din ultimii ani și a tras concluzia actualității acestei tradiții (p. 9). Confucius a spus că „oamenii se vor supune dacă se promovează persoane drepte și se înlătură cei răi. Ei nu se vor supune dacă faci contrariul” (p. 21).El a fost primul avocat al meritocrației ca bază a ocupării funcțiilor publice.
Confucius este punctul de sprijin al politicii orientate spre „armonie”. „În elaborarea riturilor – se scrie în «Analecte» – căutarea armoniei este principiul cel mai profund. […] Dacă armonia este gândită de dragul ei, ca scop în sine, fără a fi reglementată de rituri, principiul nu dă rezultate” (p. 8). Gânditorul chinez a creat conceptul de „ren”, prin care a avut în vedere ceea ce trebuie să caracterizeze oamenii în comunitate pentru a trăi în „armonie” cu sine și cu ceilalți.