EDITORIAL

Instinctul în politică

George Apostoiu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 24 (580), 22 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-24-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_580_24.compressed.pdf

 

 

Imprudentă şi ambiţioasă, prim-ministrul Theresa May a preferat mai multă putere în negocierile cu Bruxelles-ul şi, pentru a o avea, a provocat alegeri anticipate. A pierdut şi ce-a avut. Exact când acestea încep, guvernul Majestăţii Sale se află în pragul crizei. În Franţa, ,,partidul-bebe” Republica în marş (nu are nici un an de la creare), al tânărului preşedinte Emmanuel Macron, a măturat clasa politică franceză, a îngropat Partidul Socialist, a spart dreapta şi, după primul tur al legislativelor, are perspectiva să devină partid-stat prin impunerea în Adunarea Naţională a unei majorităţi care anihilează opoziţia. Americanii nu se împacă nici acum cu alegerea lui Donald Trump, preşedintele are, între altele, noi dificultăţi cu justiţia din statul Maryland şi din capitala Washington, care îi reproşează afaceri neortodoxe cu guverne străine prin intermediul imperiului său imobiliar. Este vremea liderilor şlefuiţi în laboratoare de artizani discreţi ai puterii, vizionari şi temerari în aceeaşi măsură. Pe baricade se ridică politicieni cutezători, cu un slab instinct al riscului. Dorinţa unora de a asocia marilor acţiuni propriile visuri a devenit o cale de a face politică. ,,Cine nu ar vrea să moară asasinat, spunea Napoleon, dacă ar ajunge în condiţia de a fi Cezar?”.

La noi s-a bătut monedă pe ideea că nu (mai) avem politică externă, că prestaţia diplomaţiei româneşti este mediocră. Este aici o mică nedreptate născută din disputele politice interne, pe de o parte, şi pe de alta, din ignorarea deliberată a realităţii intervenită în politica României după aderarea la NATO şi integrarea în Uniunea Europeană. Ca membră a acestor organizaţii politico-militare, prima, şi economico-politică, a doua, ţara noastră şi-a delegat o parte din atributele suverane ale statului. Politica externă este unul dintre domeniile de coordonare funcţională şi instituţională în structurile euro-atlantice de care trebuie să se ţină cont în evaluări. După aceste precizări, drept este să pornim în judecata noastră de la o altă realitate, la fel de evidentă. Anume, că aderarea sau integrarea ţării în alianţe sau organizaţii nu anulează manifestarea individuală în relaţiile externe. Obligaţi să luăm act de participările guvernanţilor noştri la reuniunile Uniunii Europene şi ale NATO, am uitat că o ţară există şi în afara alianţelor. Că are, trebuie să aibă raporturi bilaterale cu alte state. Că are, trebuie să aibă iniţiative de politică externă proprii. Condiţia reuşitei în exercitarea acestei funcţii cere ca politica să fie ferită de improvizaţii.

Vizita preşedintelui Klaus Iohannis în Statele Unite a fost prezentată mediatic ca eveniment istoric şi nu puţini i-au atribuit meritul de a fi contribuit la aplatizarea unora dintre disonanţele politicii europene. Dacă am reuşi să nu aşezăm pe actul politic plumbul triumfalismului ar fi un câştig. Este bine să ne bucurăm de realizarea vizitei, aşa cum înţelept este să-i aşteptăm rezultatele cu nerăbdarea pe care o îndreptăţesc aflarea şi înţelegerea scopurilor acesteia. Pentru că, vizita, ca atare, are câteva particularităţi care se cer încă lămurite. Iată una dintre acestea: un act de politică externă trebuie pus în aplicare, iar această responsabilitate, constituţional, o are guvernul. Din câte s-a observat, niciun membru al guvernului nu a fost inclus în delegaţia care l-a însoţit pe preşedinte. Componenţa delegaţiei a fost (folosesc o gingăşie stilistică) ingenuă. A fost o improvizaţie care, nu mă îndoiesc, nu are cum să susţină ideea de stabilitate de care este nevoie într-un parteneriat. Or, la Washington am urmărit consolidarea parteneriatului special româno-american în care – am înţeles din informaţiile despre vizită – ne punem aproape toate speranţele. Tot din aceste (sumare) informaţii s-a aflat că vizita a fost organizată în grabă; nu s-a precizat nici cui i-a aparţinut iniţiativa. Ar fi fost important de ştiut pentru ca să-i înţelegem mai bine scopurile şi să atribuim cui se cuvine meritele, mai ales că sunt calificate drept istorice. Nu sunt aspecte minore, de protocol. Ele vorbesc de o precipitare ale cărei raţiuni merită să fie cunoscute.

Este evident că se produc repoziţionări în raporturile dintre marile puteri care antrenează soarta statelor mici, inclusiv a României. Şi este necesar să ştim pe cine contăm, dacă va fi nevoie. Incertitudinile ne dau frisoane. Ceea ce ne tulbură este insistenţa pe nevoia de securitate şi localizarea univocă a direcţiei din care vine pericolul pentru România. Din Est. Adică de la Moscova. Nimic nou. Dintotdeauna pentru români, chiar şi în comunism, din Est a venit pericolul. Ne-am descurcat prin diplomaţie, războiul ne-a fost fatal de fiecare dată. Să înţelegem că discuţiile la Washington ne-au pus la adăpost? La conferinţa de presă comună cu preşedintele Iohannis, preşedintele Trump a declarat public că recunoaşte valabilitatea art. 5 al Tratatului de la Roma în baza căruia NATO intervine în caz de agresiune. Reprezentanţii presei române (înţeleg că nu de capul lor) au insistat să afle opinia preşedintelui Trump despre Rusia. A fost în zadar.

România este nu doar geografic, ci istoric şi prin aspiraţii un stat european. Evoluţiile din politica multora dintre partenerii noştri continentali indică o preocupare sporită pentru consolidarea statalităţii. O direcţie conduce la ajustări conceptuale chiar în reformarea Uniunii Europene. Iată o experienţă din care avem ce învăţa. Anticul Demostene susţinea că este de preferat să se dea crezare cuvintelor care învaţă, nu celor care fac plăcere.

Ceea ce presupune instinct politic.