CULTURA IDEILOR
Intelectualii. În căutarea identităţii
David Ilina
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 24 (580), 22 iunie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-24-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_580_24.compressed.pdf
În 1898, cotidianul parizian „L’Aurore”, condus de George Clemenceau, a publicat „Manifestul intelectualilor” prin care mai mulți ziariști, profesori universitari, liber-profesioniști au susținut cauza ofițerului evreu Alfred Dreyfus, învinuit de trădare împotriva dreptei antisemite. Ulterior, termenul „intelectual” s-a impus, dobândind o mare popularitate în vocabularul științelor sociale și în retorica jurnalistică. Au căpătat o largă utilizare sintagme precum „mediu intelectual”, „climat intelectual”, „elită intelectuală”, „probitate intelectuală”, „modestie intelectuală” etc. Cei mai mulți sociologi sunt de părere că intelectualii reprezintă un fenomen tipic modern legat de democratizarea culturii, de dezvoltarea fără precedent a instrucției școlare, îndeosebi a învățământului universitar, de creșterea rolului cunoașterii (respectiv a științei) în viața societății. Desigur, există și opinia că, extinzând cadrul discuției, am putea identifica ipostaze timpurii ale intelectualilor, cum ar fi scribii, preoții, rapsozii, poeții, retorii din societățile arhaice. După Paul Johnson (autor al unei ample și documentate anchete sub numele „Intelectualii”), acești protointelectuali erau „păstrători ai unor culturi hieratice”, ai tradiției, și în niciun caz „spirite libere, aventurieri ai minții”, precum intelectualii laici moderni.
În procesul obiectiv al diviziunii sociale a muncii, activitatea de elaborare și prelucrare logico-discursivă a ideilor se autonomizează, capătă un rol tot mai important în înțelegerea de sine a individului și a societății, în organizarea și eficientizarea celorlalte activități, în formularea țelurilor și a strategiilor politice și în exercitarea puterii spirituale la scara comunității. Manipularea simbolică a realității, transformată în activitate de sine stătătoare, amplificată de perfecționarea mijloacelor tehnice de comunicare, ajunge treptat în competența intelectualilor. Potrivit autorului menționat, „în timpul ultimelor două sute de ani, influența exercitată de intelectuali a sporit neîncetat. Afirmarea intelectualului laic a reprezentat, de fapt, factorul cheie în modelarea lumii moderne”.
Dar – fapt surprinzător, dată fiind frecvența utilizării termenului în cauză – nu există nici astăzi o definiție a lui care să obțină consensul unanim. Mulți exegeți ai temei se feresc de furor-ul definiției, evită să cadă în capcana unei definiții cu caracter general, lesne contestabilă dacă se are în vedere caracterul vag al noțiunii. Aceasta înseamnă că obiectul definiției (definiendum-ul) nu are contururi precise, are caracter „deschis”, dovadă că el s-a schimbat semnificativ în timp. Apartenența la această categorie e decisă în prezent (și) de alte criterii decât acum două sau acum cinci secole. Prin urmare, sub aspectul rigorilor logicii, reticența e în principiu îndreptățită.
Pe de altă parte, cum remarcă Leszek Kolakovski în „Modernitatea sub un neobosit colimator”, intelectualii înșiși – mai mult decât oricare categorie profesională – își chestionează obsesiv propriul statut, utilitatea socială, responsabilitatea ce s-ar cuveni asumată în spațiul public. Desigur nu lipsește tendința autoflatării, exagerarea calităților și a rolului hărăzit la scara istoriei. În același timp, contestarea legitimității, denigrările și atacurile la adresa intelectualilor sunt lansate îndeosebi de către intelectuali. „Trebuie să fii tu însuți intelectual pentru a tuna și fulgera convingător împotriva intelectualilor”, așa s-ar formula, după filosoful polonez, una din „antinomiile practice” ale vieții intelectuale. Scepticismul public față de intelectuali, față de presupusul lor rol de ghizi spirituali ai omenirii, ai „maselor” ignorante, e împins până la negarea ca atare a existenței gintei intelectualilor. Potrivit lui Mircea Platon (vezi „Intelectualii și dreapta”), „intelectualul este o struțocămilă, o himeră, o ființă care nu există decât în imaginație, de dragul poveștii sau al demonstrației. O dovedește și faptul că nu există meseria de intelectual, că nu există sfinți ai intelectualilor așa cum există sfinți ai pompierilor, scriitorilor sau tâmplarilor”.
În manieră elegant-maieutică, după ce trece în revistă și evacuează câteva din clișeele simțului comun, A. Pleșu ajunge la următoarea reprezentare despre personajul de prestigiu numit intelectual: „E un căutător, un pasionat al investigaţiei, al navigaţiei, al reflecţiei, al obsesiei de a înţelege. Nu o flaşnetă «metafizică», un distribuitor de adevăruri absolute (care să dovedească «agerimea» proprie, prestigiul eului propriu, supremaţia convingerilor personale)… Intelectualul nu e nici o meserie, nici un titlu de nobleţe, nici un conglomerat de cărţi (vezi Arcimboldo), nici un îngeraş roz, plutind pe deasupra lumii cu un surâs diafan pe buze. E un biet om căzut pe gânduri. Păscut de gânduri. Confiscat de întrebarea insolubilă cu privire la sensul lucrurilor”. Dar nu e, pe de o parte, prea puțin, iar, pe de altă parte, prea mult spus? N-avem aici de-a face cu un portret mai degrabă idealizat?
Pentru moment, am putea concluziona: dată fiind nedeterminarea, fluiditatea, imprecizia conceptului, poate că definirea lui „ca la carte” nici nu e chiar atât de importantă, iar a ține morțiș să-i conferi un înțeles unic, general, e o dovadă de pedanterie. Așa se face că în discuțiile curente despre intelectuali se pornește de la presupunerea că știm cu toții despre ce sau despre cine vorbim. Uneori se folosesc substitute metaforice, formulări de ordin general („oameni de idei”, „oameni interesați de idei”, „cei care lucrează cu idei”, „cei care reprezintă conștiința critică a societății”) sau se apelează la definiții „slabe” (prin enumerare, respectiv ostensive), care sunt intuitive, dar mai puțin explicative. Au măcar meritul că aproximează convenabil referențialul discuției.