CULTURA ECONOMICĂ

Plusul de cunoştinţe, între bucuria arhivarilor şi indiferenţa decidenţilor

Teodor Brateş

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 24 (580), 22 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-24-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_580_24.compressed.pdf

 

 

A ajuns aproape o axiomă formula potrivit căreia „acolo unde se înregistrează procese şi fenomene care nu pot fi măsurate, nu-şi au locul abordările cu adevărat, ştiinţifice”. A rămas celebră replica lui Ionel I.C. Brătianu dată unui parlamentar, referitoare la ce anume bun poate să confere politicii un inginer (profesia de bază a ilustrului bărbat de stat)? O replică formată din două cuvinte: „simţul măsurii!”. Că evoluţiile din economie se cuantifică până la cele mai mici detalii nu mai prezintă, astăzi, nimic neobişnuit, dar s-a ajuns să se măsoare până şi „gradul de fericire”. Ce facem cu astfel de măsurători? La ce ne folosesc?

 

Umanizarea ştiinţei

O dezbatere pe tema potenţialului României, de la capitalul de încredere la prosperitate, a readus în atenţie posibilitatea măsurării celor doi termeni: cât de consistent este „capitalul de încredere” şi cât de extinsă este „prosperitatea”? Pe baza procentajelor aplicate, cu precădere, la calitatea vieţii, s-au identificat tendinţe şi s-au conturat elemente de ordin strategic. O noutate, cu un oarecare iz exotic, a constituit-o prezentarea „indexului prosperităţii” calculat de think-tank-ul londonez „Legatum Institute”.

Ce o mai fi cu acest „index”? Este sinteza măsurării unor componente ale societăţii, precum sănătatea, educaţia, guvernarea, siguranţa cetăţeanului şi securitatea statului, calitatea economiei, libertatea persoanei şi capitalul social. Pentru calculele specifice se utilizează nu mai puţin de 104 variabile. Cum nu mă adresez doar specialiştilor, evit – pe cât posibil – să mă refer la aspectele de ordin tehnico-metodologic. Aşa că, prezint abrupt rezultatele analizelor desfăşurate pe un eşantion de 149 de ţări. În clasamentul general, pentru anul precedent, România ocupă locul 50.

 

La câte clasamente ne raportăm?

Este incredibil numărul de „indexuri” care măsoară fenomenele economico-sociale. Aproape fiecare companie multinaţională, dar şi centre de analiză autohtone, în primul rând Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii (ICCV) din structura Academiei Române, utilizează „indexuri” diferite, dar toate bazate pe două „surse” principale: datele statistice, în primul rând cele oficiale, şi investigaţiile sociologice. Dacă primele au un caracter – să zicem – obiectiv, celelalte sunt dominate de subiectivitate, indicând numai şi numai percepţia respondenţilor referitoare la tot felul de elemente ale realităţilor, dar şi trăirile proprii, în materie de fericire, satisfacţie faţă de valoarea calităţii propriei vieţi etc. etc.

În majoritatea clasamentelor alcătuite în funcţie de domeniul abordat, locul României nu este tocmai „onorabil”, mai ales dacă ne referim la Uniunea Europeană. În acest sens, pot fi prezentate sute de statistici, însă mă voi limita (cu titlu de exemple) la câteva oferite de Eurostat. La nivelul PIB/locuitor, salariului minim şi salariului mediu, alocărilor bugetare pentru obiective sociale, numărului de studenţi, de medici, de poliţişti la 1000 de locuitori, speranţei de viaţă, ponderii populaţiei ocupate în totalul celei active ne situăm pe penultimul loc în UE. Nu mai prezint datele aferente deoarece ele pot fi accesate lesne pe site-urile UE.

Sigur, este bine să aflăm şi calculele „Legatum Institute”, însă îl asigur pe cititor că avem un volum considerabil de date similare, rezultate din cercetări ştiinţifice autohtone. Mai toată lumea se pricepe la diagnoze, dar când este vorba despre soluţii, despre identificarea unor căi dezirabile de acţiune, lucrurile se complică (să optez pentru această formulă „diplomatică”).

 

Soliditatea şi relevanţa măsurătorilor

Am amintit de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV). Ei bine, în „Raportul social 2017” al ICCV – parte integrantă a „Strategiei de Dezvoltare a României pe următorii 20 de ani”, o lucrare excepţional de importantă elaborată sub coordonarea preşedintelui Academiei Române, acad. Ionel Valentin Vlad – sunt conturate asemenea soluţii, pornindu-se de la următorul postulat: economia este fundamentul calităţii vieţii.

În acelaşi timp, profesorul Cezar Mereuţă, pionier al modelării matematice a proceselor şi fenomenelor economico-sociale din ţara noastră, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România, a calculat indicele autohton de dezvoltare umană monitorizat, la nivel global, de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). Mai reţin că profesorul Victor Axenciuc, membru de onoare al Academiei Române – cel care a elaborat lucrarea monumentală „Produsul Intern Brut al României” pentru perioada (atenţie!) 1862-2000 – a adus şi aduce contribuţii importante la calcularea avuţiei naţionale prin includerea posesiunii intangibile, respectiv abilităţile şi experienţa economico-socială a populaţiei, cunoştinţele ştiinţifico-tehnice, stocul de informaţii – în esenţă, avuţia naţională în sfera spirituală.

Ideea de bază a tuturor acestor demersuri, inclusiv ale „Legatum Institute”, vizează completarea indicatorului PIB/locuitor cu elemente care definesc umanul, „calitatea vieţii ca valoare pentru om a vieţii sale” (definiţie propusă de ICCV). Diversele formule la care m-am referit nu se exclud, ci sunt complementare. Fiecare are merite şi defecte, fie ca arie de cuprindere, fie ca relevanţă. Dar, cum s-a văzut, merită, din plin, să fie fructificate nu numai ca un plus de cunoaştere, ci şi ca fundamentare a politicilor publice. Deocamdată, ele rămân în arhive, iar – în cazul cel mai bun – fac obiectul unor manifestări ştiinţifice în ţară şi în străinătate. Cunoaşterea înseamnă, desigur, PUTERE, dar ce ne facem când există PUTERE fără cunoaştere? Priviţi în jur şi răspunsul vine de la sine.