CULTURA IDEILOR
Caragiale față cu intelectualii
David Ilina
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 4 (560), 26 ianuarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-4-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_560_4_net.pdf
La 8 octombrie 1899, cotidianul „Universul” publica, sub semnătura lui I.L. Caragiale, foiletonul „Intelectualii”, în care autorul a „reperat” masa difuză a intelectualilor de cafenea, categorie epatantă de „moftangii” răsărită pe plai dâmbovițean în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Textul reprezintă o „notiță critică” aflată, categorial, în imediata vecinătate a „momentelor” și „schițelor”. Nu găsim aici formulele agresive ale satirei, ci ironia bine strunită ca instrument al „umorului inefabil”. Și de această dată autorul denunță excesul, ostentația și impostura, respectiv „prostia, suverana prostie” a oamenilor, constând de cele mai multe ori în neadecvarea între pretenție și realitate.
Merită să insistăm: Caragiale nu-i avea în vedere aici pe intelectualii consacrați, cu reputație culturală dovedită (chiar dacă, în alt loc, nu a ezitat să satirizeze figura savantului moftangiu ca „pe un exemplar de lux în galeria moftangiilor români”). Critica, năduful și chiar întristarea lui de acum s-au îndreptat către cei ce își dădeau aere de „gânditori” și de „diriguitori” autorizați ai opiniei publice, dar a căror energie se consuma în trăncăneală, false dispute și nesfârșite considerații personale, arbitrare și insidioase.
Cum îl putem identifica pe acest ipochimen ce se pretinde „intelectual”? Spre finalul textului, răspunzând solicitării prezumtivului său cititor, naratorul oferă o „definițiune mai scurtă și mai limpede”: „Omul care disprețuiește orice ocupație de imediată utilitate și pentru el și pentru lume și se dedă la nobila profesiune de gânditor”. Spre deosebire de oamenii obișnuiți, condamnați să supună natura prin unelte grosiere și infame, „intelectualul a venit în existența terestră înarmat cu o unealtă mult mai nobilă, o zestre divină – gândirea!”.
Potrivit „principiului evoluțiunii”, tagma intelectualilor a trecut prin trei faze – eroică, clasică, politică. Creșterea lor numerică i-a obligat să-și găsească noi sedii. La început, când erau puțini și formau „un fel de sectă”, se adunau la cafeneaua Broftt („singura rimă posibilă la moft”). Apoi s-au mutat la cafeneaua Fialcowski, renumit local monden din Piața Teatrului Național. Aici, după spusa lui D.I. Suchianu, funcționa un adevărat „club politic”, era „sediul literaților, gazetarilor și oamenilor politici”, locul în care se închegau diferitele coterii. Ȋn fine, trecerea de la perioada clasică la perioada politică, „de la revelațiune la apostolat”, i-a constrâns pe intelectuali să se răspândească prin berării, birturi, cafenele, ajungându-se la situația ca unul din trei mușterii să fie un „intelectual”. Rezultatul: „Aceste exemplare de lux ale omenirii mișună astăzi prin toate unghiurile publice”.
Mai importantă decât componenta cantitativ-numerică a procesului evolutiv e schimbarea „moravurilor” intelectualilor, mai ales în raport cu publicul profan. Când se adunau la cafeneaua Broftt, peste drum de Capșa, gruparea exclusivistă, sectară a intelectualilor „respingea sistematic orice contact cu profanii”. Consumau „capuțin” – acesta era semnul lor distinctiv – și discutau pe șoptite subtilități inaccesibile inșilor inferiori. Mutarea la cafeneaua Fialcowski a determinat o schimbare semnificativă: reducând din pretențiile lor elitiste, ei au primit la masă „mușterii care nu luau capuțin, oameni cu totul nedemni de a se numi intelectuali”. Combinația, numai aparent paradoxală, între infatuare elitistă și elan populist era cerută de misia „luminării maselor ignorante”. Discreția de mai înainte, vorbitul în șoapte au cedat locul dezbaterii „în gura mare” și în auzul tuturor. De acum, în rolul de „inspiratori și diriguitori ai opiniei publice”, intelectualii dedulciți cu „beltelele” cofetăriei Fialcowski dau tonul în toate, plimbă vorba, stârnesc pasiuni: „Ei fac ploaie și vreme bună, ei tarifează prețurile succeselor și decernă laurii, ei condamnă, îngăduie sau încununează – în literatură, în teatru, în arte, în științe, în fine în tot: ei! ei, intelectualii!”. Măiestria lor paideică dă nebănuite roade de vreme ce unii chelneri, părtași ocazionali la „dezbateri”, dobândesc abilitatea de a „face marț pe un profesor de universitate, mai ales dacă l-or lua repede”.
Aceștia sunt intelectualii „capuținiști” vizați de Caragiale în „notița critică” din „Universul”: intelectuali autoproclamați, fără vocație, fără operă, fără responsabilitate socială, cuibăriți în „localurile de consumație” ale capitalei. Activiști fără odihnă, ei își petrec vremea întorcând pe toate fețele „chestiunile arzătoare de estetică și filosofie”, dar mai ales pe cele politice, închipuindu-și că participă la înfăptuirea binelui public. Sunt, îți vine să zici, precursorii intelectualilor mediatici de astăzi. Inși volubili pe care autorul nu i-a transformat totuși în personaje individuale, nu le-a dat chip, probabil din motivul arătat de G. Călinescu: cu astfel de eroi (literari) „nu s-ar putea face […] comedie adâncă”.
Dar Caragiale? Era el un intelectual autentic? Indiferent cum s-ar răspunde, cert e că n-a pretins-o niciodată. Susținea că toată învățătura i-a livrat-o „școala vieții”, ceea ce era numai în parte adevărat. Este îndeobște cunoscut că „nenea Iancu” n-a urmat școli înalte, n-a avut titluri academice, dar a fost autodidact pasionat, cu lecturi variate și o bună cunoaștere a autorilor clasici. Cei care l-au cunoscut îndeaproape i-au admirat erudiția, cultura vastă, deschiderea spre dezbaterea de idei (era convins că „oriunde și oricând nu strică și puțină filosofie”). Șerban Cioculescu avea dreptate: „Calitatea dominantă a lui Caragiale este inteligența. Cultivată, s-ar fi orientat către o disciplină intelectuală de specialitate”. Din fericire, destinul lui cultural a fost altul.