Editorial de George Apostoiu

EDITORIAL

Vecinătatea nu poartă în sine pericole

George Apostoiu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (566), 9 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-10-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_566.pdf

Dacă nu mă înşel, vizita oficială a domnului ministru de externe Teodor Meleşcanu la Budapesta (sfârşit de februarie 2017) este dintre puţinele iniţiative de politică externă ale unui guvern român în plan bilateral, după beatitudinea dată de statutul nostru de stat membru al NATO şi al Uniunii Europene. Drumurile lunare la Bruxelles de până acum ne familiarizaseră cu ideea că românii reuşiseră performanţa să fie primii în Uniunea Europeană care au updatat funcţia de ministru la afacerile străine de interesul nostru naţional. Ce europeni deveniserăm şi nici nu ne dădeam seama! La summitul U.E. din 25 martie, tot 2017, cred că vom aniversa cei 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma într-o deznădejde împărtăşită, ca să preiau o vorbă dragă francezilor. În ce ţarc ne vom trezi dacă ideile lui Juncker şi Verhofstadt privind Europa cu mai multe viteze şi în mai multe cercuri vor prinde contur?

A sosit timpul să revenim la ale noastre

În atmosfera de incertitudini a unei politici naţionale greu de înţeles, domnul ministru de externe Teodor Meleşcanu a avut iniţiativa să meargă la Bruxelles pentru a explica ce era de explicat: democraţia în România nu are în noul guvern un duşman. Apoi, împăcat că a asigurat Bruxelles-ul de loialitatea noastră de europeni, ministrul nostru de externe a luat calea Budapestei pentru a discuta probleme mai de-ale casei. Cu ungurii, importantă este realitatea, declaraţiile de dragoste nu şi-au găsit niciodată un altar sub care să ne jurăm credinţă. Dar, să recunoaştem, intenţii de bună vecinătate au existat şi încă mai există. Acorduri şi tratate au existat şi sunt valabile. Rămâne să vedem ce facem, în această bătrână Europă care se înnoieşte, cu intenţiile şi cu tratatele care ne leagă. Cum împărtăşim, vorba francezilor, noi şi ungurii, valorile bunei vecinătăţi: înţelegere, cooperare, bună credinţă, pentru a nu rămâne prizonierii unei istorii contrafăcute.

Cu studii de drept internaţional la Geneva, ministrul nostru de externe cunoaşte bine că după Primul Război Mondial s-au produs două inovaţii. Congresul SUA nu a ratificat Tratatele de la Versailles negociate şi semnate de preşedintele Wilson. Adică, un tratat poate fi doar un petec de hârtie. A doua: diplomaţia s-a mutat în conferinţe care au reuşit să pună ordine în principiile dreptului internaţional. Cazul de ieri al Societăţii Naţiunilor, de azi al ONU. De aici, satisfacţia pentru existenţa unui cadru reglementat de principii şi, pornind de la acesta, nevoia de a veghea permanent la calitatea relaţiilor dintre state. În această privinţă, orice vizită a unui ministru român de externe la Budapesta a fost şi rămâne o necesitate. Pentru că au adesea intervenţii în marginea tratatelor – pe cel de la Trianon nu-l recunosc –, ungurilor trebuie să le spunem periodic ce vrem şi să aflăm ce vor.

Laconic – dar cine ştie să citească printre rânduri află mai mult – comunicatul de presă al MAE privind vizita oficială a domnului Meleşcanu la Budapesta ne vorbeşte de ,,caracterul prioritar pe care Guvernul României îl acordă relaţiei de parteneriat strategic cu Ungaria, precum şi importanţa unui dialog constructiv, prin care să poată fi abordate cu deschidere toate temele de interes. În vederea consolidării dialogului şi cooperării în toate domeniile relevante la nivel bilateral, a fost adusă în atenţie posibilitatea reluării şedinţelor comune ale celor două guverne, cu pregătirea prealabilă şi convenirea unor proiecte reciproc avantajoase care să poată fi concretizate în cadrul acestora”.

Diplomatic, prin „teme de interes” înţelegem nemulţumiri; „dialog” înseamnă că nu ne prea înţelegem; „dialog constructiv” indică nevoia de reaşezare a relaţiilor; „proiecte reciproc avantajoase” arată că a intervenit o schimbare, un dezechilibru.

Vecinătatea nu poartă în sine un pericol

Guvernul României socoteşte că relaţiile româno-ungare trebuie să aibă o natură specială, definită prin sintagma „parteneriat strategic”, specifică politologiei noi. Avem numeroase ,,parteneriate strategice” care nu ne sunt cu nimic de folos, unul dintre acestea este chiar cel cu Ungaria, semnat prin 1996. Dl. Meleşcanu ţine să scoată la lumină dosare peste care praful din pusta ungară s-a aşezat temeinic. Dacă ne gândim că, în mai puţin de doi ani, noi vom sărbători Centenarul Marii Uniri, iar ungurii, din câte cunoaştem, cu aceeaşi ocazie vor deplânge Tratatul de la Trianon, este firesc ca ministrul nostru de externe să meargă la Budapesta. Nu pentru a vedea ce mai este de făcut, ci pentru a respecta ceea ce s-a făcut. Trebuie să consolidăm parteneriatul! O fi de ajuns? Ministrul nostru de externe are o natură tonică şi, optimist deci, crede într-un dialog cu Ungaria. Îl avem şi, din 1920, el se află sub semnul mitului lui Sisif. Adică, al începutului perpetuu. Şi, dacă Bucureştiul oboseşte în răbdarea lui de a crede că vecinii noştri vor renunţa de bună voie la instrucţia în taberele de vară de la Tuşnad, ce se întâmplă?

Mă voi vindeca de îndoieli când voi constata că premierul Orban nu trăieşte ziua de 1 Decembrie în tristeţe iremediabilă, iar ministrul de externe Péter Szijjártó va afla că interdicţia impusă diplomaţilor unguri de a participa la recepţiile românilor organizate la Ziua Naţională este un act grav de inamiciţie. Dacă va ajunge la înţelepciunea acestei concluzii, va descoperi că vecinătatea nu poartă în sine nici un pericol.