CULTURA ISTORIEI
Rubrica ELOGIU LATINITĂŢII
Vigoarea latinității în lume
Ioan-Aurel Pop
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (566), 9 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-10-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_566.pdf
Popoarele europene sunt – în proporție covârșitoare, de aproape 90% – germanice, slave și romanice. Mai există grecii, mult diferiți de cei antici (cărora le poartă, totuși, numele), fino-ugricii (ungurii, finlandezii, estonienii), albanezii, celticii (risipiți printre alții în Irlanda, Scoția, Țara Galilor, Bretania etc.), bascii etc. Firește, slavii s-au întins, în timpuri mai recente, până la Vladivostok, iar germanicii, prin britanici, aproape că domină lumea, din Europa până în America și Australia. Despre romanici există prejudecata că sunt mult mai restrânși, mai puțini, mai neproductivi, cu spirit practic redus, mai mult vorbăreți, poeți și cântăreți decât ingineri și tehnicieni, mari iubitori de petreceri, de lux și de vin bun, amatori de „dolce far niente” sine die.
Din fericire pentru Europa și pentru omenire, nu este așa! Cei mai mari și mai timpurii călători pe uscat și navigatori au fost neolatinii, adică italienii, spaniolii, portughezii și chiar francezii. Marco Polo a fost în China în jurul anilor 1300, apoi Bartolomeu Diaz, Cristofor Columb, Fernando Magelan, Fernando Cortes, Pedro Cabral, Amerigo Vespucci și mulți alții au dominat oceanele în secolele al XV-lea și al XVI-lea. Bartolomeu Diaz a descoperit Capul Bunei Speranțe, Columb a descoperit Lumea Nouă, Amerigo Vespucci i-a dat numele de azi, Magelan a făcut ocolul Pământului pe apă, Cortes a supus Imperiul Aztec, Cabral a luat Brazilia etc. Prin tratatul de la Tordesillas, din 1494, lumea nu se împărțea între Anglia și Imperiul Romano-German, ci între Spania și Portugalia. Franța a avut și ea un rol fundamental peste mări, în Africa și în America, deopotrivă în Canada și în coloniile americane. Înainte ca Napoleon I să vândă „pe nimica toată” Louisiana (Noua Franță) americanilor (1803), Franța domina America de Nord de la Marea Caraibelor până dincolo de Marile Lacuri. Popoarele romanice europene au ajuns să domine la un moment dat jumătate din omenire și domină și azi în chip compact, de exemplu, America de la Rio Grande del Norte până în Patagonia (Țara de Foc). Franceza este limbă oficială în 30 de țări, din Europa, Africa și America; spaniola este limbă oficială în 20 de țări și are statut special în încă 10; portugheza este limbă oficială în 10 țări începând cu Brazilia (200 de milioane de locuitori); italiana este limbă oficială în trei țări europene, iar româna în două.
Italienii (locuitorii Peninsulei Italice) nu au construit doar un imperiu, ci și lumea, la propriu, în sensul că au fost unii dintre cei mai mari arhitecți și constructori. Astăzi, în Italia aproape că nu există așezare, de la cele mai mari orașe până la satele risipite în munți, fără opere de maestru, fără edificii antice și medievale, fără monumente istorice, fără lucrări semnate de Giotto, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rafael, Tiziano, Tintoretto etc. etc. Italienii au adus Europei civilizația urbană, prin moștenirea directă din Antichitate, fiindcă orașele peninsulare nu au fost abandonate niciodată, ci au fost locuite permanent. Numai în Italia poți vedea biserici medievale romanice, construite din temple păgâne și pe scheletul templelor păgâne și transformate apoi în stilul Renașterii sau în cel baroc. Din Italia a pornit mișcarea comunală, adică revoltele pentru emanciparea orașelor, pentru dreptul la comună, iar orașele au fost o excepție de la feudalism. Ele au ajuns să fie fermenții ideilor de libertate și de modernizare a lumii.
Francezii au dat tonul în cultură și în rafinament vreme de câteva secole. De când Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) și-a luat în serios rolul de suveran, opunându-se preeminenței împăratului romano-german și afirmând că el este împărat în țara sa, Franța și-a început drumul magistral prin istorie. De la Renaștere încoace, curentele culturale și mai ales literare franceze au dat tonul, până de curând, în lumea civilizată, iar limba franceză a jucat în toată epoca modernă rolul jucat de latină în Evul Mediu. Nu a fost om învățat în Europa care să nu vorbească și să nu scrie franțuzește, iar diplomația lumii nu se putea imagina fără limba lui François Villon. Franceza a devenit, de la Renaștere până în secolul al XX-lea, limba convorbirilor și a tratatelor internaționale, a înțelegerii între liderii și solii statelor, limba literaturii și a culturii de calitate, limba artelor plastice, limba eleganței și chiar a aventurilor galante. „Ai noștri tineri” care învățau la Paris se chemau „bonjuriști”, iar intelectualii și boierii vorbeau între ei, în saloane, numai franțuzește, ca și elitele italiene, spaniole, germane, rusești, poloneze, sârbe, bulgare etc. Limba franceză era limba curentă la curtea Angliei până în secolul al XIV-lea, iar faptul data de la invazia normanzilor lui William Cuceritorul, la 1066, a normanzilor francofoni, veniți de pe continent. Abia spre anul 1400, poetul Geoffrey Chaucer (cca 1343-1400) i-a învățat pe ai săi ce sunete armonioase poseda engleza, socotită până atunci limba văcarilor și porcarilor din sate. De aceea, engleza – limbă germanică – are până azi circa 60% din cuvintele vocabularului său de origine latină, cuvinte ajunse acolo, în cea mai mare parte, prin mijlocirea francezei. Prin urmare, cea mai răspândită limbă de comunicare din această lume și limba oficială a aproape 60 de state are cam două treimi din cuvintele sale provenite sau extrase din limba latină! Lumea noastră nu ar putea să fie fără Vergiliu, Horațiu și Ovidiu, fără Dante și Petrarca, fără Voltaire și Victor Hugo, fără Lamartine și Jacques Prévert, fără Cervantes și Lope de Vega, fără Camoes și Eminescu. Las deoparte, în acest cadru cultural-literar, marile contribuții științifice ale savanților de gintă latină, de la Galileo la Marconi și de la Blaise Pascal la Foucault.
Prin urmare, latinitatea, pornită dintr-un loc obscur al unei mici peninsule mediteraneene acum aproape 3 000 de ani, domină lumea de azi, dar nu prin forță brută și politică de forță, ci prin limbă, comunicare, cultură, valori spirituale acumulate în timp. Din păcate, ca toată lumea, și latinitatea este în criză, dar, poate tocmai de aceea, merită un imn închinat ei, dacă nu pentru altceva, măcar spre neuitare.