„LITERATURA CONTEMPORANĂ”, UN TERMEN UMBRELĂ?, dosar coordonat de Ștefan Baghiu

DOSARELE REVISTEI CULTURA

„LITERATURA CONTEMPORANĂ”, UN TERMEN UMBRELĂ?

Dosar coordonat de Ştefan Baghiu

Răspund: Gheorghe Perian, Ion Simuţ

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 11 (567), 16 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-11-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_567_web.pdf

 

ARGUMENT

Ce înseamnă literatura contemporană? Întrebarea pe care o adresăm nu urmăreşte o sistematizare concretă a conceptului, de altfel, mereu în schimbare, ci vine în urma unei constatări aproape didactice: în facultăţile de Litere (acestea fiind, cred, cel mai important promotor al literaturii postbelice prin simplul fapt că diseminează informaţie în rândul studenţilor, viitori profesori de română) există – de obicei, materie de un semestru – un curs de Literatură Română Contemporană care se confundă cu acela de literatură postbelică. Astfel, „contemporan” înseamnă, conform consensului academic actual, „după cel de-al Doilea Război Mondial”. Dar această materie acoperă o epocă literară (dacă e numai o „epocă literară”) de aproape 70 de ani. E, după toate calculele, o perioadă la fel de lungă ca aceea de la Eminescu la realismul socialist. Dacă epoca interbelică subîntinde cu indulgenţă 20 de ani (şi se studiază în două semestre, respectând programele prozei şi poeziei, separate), literatura contemporană devine tot mai mult un termen umbrelă pentru foarte multe mişcări şi epoci diferite: chiar dacă sunt tratate în funcție de generaţii şi curente (neomodernism, postmodernism, milenarism etc.) literaturile epocii îşi pierd tot mai mult identitatea din cadrul propriului eveniment, sacrificată pentru încetăţenirea ideii că ar face parte din acelaşi calup generos. Dar proza lui Marin Preda are foarte puţine în comun cu aceea a lui Mircea Cărtărescu, care, la rândul lui, e foarte departe de Adrian Schiop. Iar poezia lui Nichita Stănescu e foarte departe de aceea a lui Dan Sociu. Şi nu neapărat pentru că ar fi stiluri diferite, ci fiindcă reprezintă epoci în care autorul se raportează fundamental diferit la literatura însăşi. Mai mult, propunerea de dosar are la bază şi următorul fapt recent: la bacalaureat, elevii de liceu au în programă „romanul românesc de după 1980”. Ce înseamnă acest 1980 pentru literatură, mai ales la nivel didactic? Cum se va „rupe” ceea ce înţelegem prin literatură contemporană din acest punct de vedere? Evident că anii ’80 aduc în proză şi în poezie foarte multe inovaţii şi regimuri alternative de scriitură, însă este criteriul estetic mai important – în acest caz – decât cel politico-social? Adică: se va „rupe” literatura română postbelică de cea recentă la 1980 sau la 1990 (afectată de schimbările de regim, literatura îşi modifică total logica)? Prin acest dosar dorim o dezbatere despre stadiul actual al conceptului de „literatură contemporană”. Încercăm să răspundem următoarei dileme care, cred, va deveni în următorii ani tot mai arzătoare: cum se va împărţi această perioadă de 70 de ani pentru ca literatura română contemporană, literatura română recentă şi literatura română postbelică să îşi stabilească imaginile.

Răspund întrebărilor adresate de revista „Cultura” – în această primă parte a dosarului dedicat conceptelor anunţate în acest şapou – Gheorghe Perian şi Ion Simuţ. (Ș.B.)

 

Periodizarea veche și cea nouă

Gheorghe Perian

 

Întrebările revistei „Cultura” ridică o problemă dificilă și mai ales incomodă, pe care critica românească, dedicată recenziei săptămânale, a evitat până acum să o abordeze frontal: problema periodizării literaturii române de după al Doilea Război Mondial. Scriitorii vârstnici, adepți ai continuității, s-ar părea că preferă duratele lungi în periodizare și consideră că anii care s-au scurs de la sfârșitul războiului și până azi formează o singură epocă. Pentru ei, noțiunile de „literatură postbelică” și „literatură contemporană” sunt sinonime. Deja de mult timp viziunea aceasta a fost preluată și oficializată de instituțiile cele mai conservatoare ale momentului (Academia Română, Uniunea Scriitorilor, ministerele culturii și învățământului, facultățile de Litere), regăsindu-se în manualele școlare, în cursurile universitare, precum și în majoritatea studiilor de istorie literară. Scriitorii tineri, pentru care esențială este ideea de schimbare, cred că a devenit necesară o disociere a celor două noțiuni și că „literatura contemporană” are particularități de natură să o separe în mod categoric de „literatura postbelică”. Duratele scurte ar fi mai potrivite în periodizare, căci ele surprind cu promptitudine devenirea în timp a literaturii, modificările care au loc periodic și care aduc de fiecare dată un sentiment înviorător de primenire, de înnoire. Principalul avantaj al unei periodizări pe baza duratelor scurte ar fi că, în felul acesta, s-ar putea redeschide selecția valorică pentru generațiile în ascensiune. Iar dezavantajul ar fi că s-ar accelera procesul de inactualizare a scriitorilor vârstnici,  împinși astfel în trecut, într-o epocă revolută, de interes istorico-literar strict.

Despărțirea „literaturii contemporane” de „literatura postbelică” a tot fost amânată, probabil din respect pentru generația veche, până când coincidența semantică a celor două noțiuni a devenit o slăbiciune a criticii de azi și a început să fie resimțită ca o inadecvare și o întârziere pe poziții de acum intenabile. E foarte greu (dacă nu abuziv) pentru un profesor să-i facă pe studenții (elevii) săi născuți după căderea comunismului să accepte că Marin Preda și Nichita Stănescu, morți la începutul anilor 1980 și legați prin nenumărate fire de literatura de după război, sunt contemporanii lor, așa cum sunt Mircea Cărtărescu sau Ion Mureșan pe care îi pot vedea pe stradă și îi pot auzi vorbind la întâlnirile cu cititorii. Termenul de „literatură postbelică” rămâne să denumească literatura publicată în principal de scriitorii născuți în anii 1920 și 1930, care au cunoscut războiul în mod direct și ecourile acestui mare eveniment răzbat uneori (adeseori) în operele lor. Dacă păstrăm acest criteriu evenimențial, prin „literatură contemporană” s-ar înțelege literatura celor născuți după 1950, a celor care n-au trecut prin război și nici n-au scris despre el sau, dacă totuși au scris, în lipsa experienței biografice, au pornit de la surse livrești, de la o „gramatică” a romanului de război (e cazul lui Alexandru Vlad în „Frigul verii”).

Dar, întrucât confuzia dintre „literatura postbelică” și „literatura contemporană” a fost instituționalizată, așa cum am spus, este puțin probabil că se va renunța foarte ușor la ea. Sunt semne că primele care se vor retrage din paralelogramul forțelor conservatoare interesate în menținerea vechilor periodizări vor fi facultățile de Litere. De acolo va începe totul.

 

 

O singură literatură? Mai multe literaturi?

Ion Simuţ

 

Ideea, foarte rezistentă în conștiința criticii literare, că există o singură literatură română izvorâse în prefața lui G. Călinescu la „Istoria…” sa din 1941 dintr-o stare de alarmă și era o formă de apărare patriotică pentru o Românie amenințată din toate părțile, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aserțiunea că literatura română e una și indivizibilă fusese pronunțată într-un context politic de mare primejdie pentru integritatea țării, protejată simbolic în efigie, prin integr(al)itatea literaturii. O afirmație călinesciană notorie, din finalul prefeței, a intrat și s-a instalat în conștiința criticii și a istoriei noastre literare ca un adevăr indestructibil, ignorând condițiile în care a fost formulată și consecințele dureroase pe care le-a dat războiul pentru integritatea teritorială a țării:

„În aceste timpuri de suferință națională, o astfel de carte nepărtinitoare trebuie să dea oricui încrederea că avem o strălucită literatură, care, pe de altă parte, în ciuda tuturor efemerelor vicisitudini, se produce pe teritoriul României Mari, una și indivizibilă, slujind drept cea mai clară hartă a poporului român. Eminescu în Bucovina, Hasdeu în Basarabia, Bolintineanu în Macedonia, Slavici la granița de vest, Coșbuc și Rebreanu în preajma Năsăudului, Maiorescu și Goga pe lângă Oltul ardelean sunt eternii noștri păzitori ai solului veșnic”.

O jumătate de secol după 1940 Basarabia și Bucovina de Nord nu vor mai exista pentru literatura română, divizată samavolnic, ca și țara.

 

Traumele istoriei

Anul 1940 însemnase, pentru istoria românilor, mai mult decât o mare amenințare, era chiar o tragedie națională. După încheierea războiului, România pierde definitiv Basarabia și Nordul Bucovinei, cedate în iunie 1940, cu speranța de a mai fi recuperate și au și fost recuperate, dar numai temporar, în timpul războiului. În august 1940, în urma Dictatului de la Viena, urmează cedarea nord-vestului Transilvaniei, care va reveni însă României, cum era firesc să se întâmple, după semnarea Convenției de armistițiu cu Națiunile Aliate și după recucerirea teritoriului, încheiată la 25 octombrie 1945. România însăși nu mai era din 1940 una și indivizibilă, ci se dovedea, dimpotrivă, alcătuită din părți dureros detașabile, după cum o arată și mai clar istoria noastră dinainte de 1918: Muntenia, Moldova, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Cadrilaterul – provincii, țări sau regiuni în configurații variabile de-a lungul timpului și cu un destin particular. România nu a avut cu adevărat o cultură unitară, dezvoltată în aceleași cadre lingvistice, naționale și instituționale, decât două decenii: din 1918 până în 1940. O singură cultură română, o singură literatură română, una și indivizibilă, cum afirma G. Călinescu – e unul dintre cele mai puternice mituri și anume unul de dată relativ recentă. Că „toți de la Rîm ne tragem” o spuseseră cronicarii noștri din secolul al XVII-lea, iar de pe la 1800 corifeii Școlii Ardelene, dar originea comună și limba comună nu înseamnă însă și o cultură comună. Țările românești au avut până în 1859, într-o primă etapă, și apoi până în 1918, în a doua etapă de dobândire a unității naționale, destine diferite și culturi diferite – sensibil diferite, dacă nu fundamental diferite. E un adevăr elementar. Ceea ce nu înseamnă că nu avem o cultură națională, suverană peste vicisitudinile istoriei care au făcut să ne alcătuim din părți multă vreme desfăcute ca și Italia sau Germania. Nu suntem o excepție, în această privință.

Să recapitulăm o situație politică de la mijlocul secolului XX, nu mai veche. În urma pactului Ribbentrop-Molotov, România trebuie să cedeze în iunie 1940 Basarabia și Nordul Bucovinei, care vor rămâne anexate Uniunii Sovietice și după încheierea războiului. Din 1945 și până în 1989 era interzis a mai vorbi despre ele și despre cultura lor. Basarabia va deveni Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, va trece la scrierea în limba română cu slove rusești, va fi nevoită să se izoleze de România și să se conformeze politic și cultural exigențelor din blocul sovietic. Literatura ei se va dezvolta separat, apelând limitat la tradițiile locale și nu la cele naționale. Literatură în limba „moldovenească”, literatura din RSSM va fi constrânsă să devină o altă literatură decât cea din România, cu care nu mai are până în anii 1980 decât contacte sporadice. Nordul Bucovinei va fi integrat Ucrainei, românii de acolo vor deveni o minoritate într-un alt stat sovietic și vor fi aproape în totalitate sufocați cultural. De o literatură română a Bucovinei sovietice este foarte greu să vorbim. O redeșteptare națională a zonei Cernăuțiului se petrece după 1990, când se încearcă reconfigurarea unei culturi românești bucovinene prin apelul la o tradiție regională ce risca să fie aneantizată. Banatul sârbesc, cu Vârșețul și Voivodina, are și el durerea lui, transformată în orgoliul unei culturi și literaturi române separate.

 

Seria geografică a literaturilor române

Ce concluzie putem trage de aici? Una cât se poate de firească. Avem o serie geografică de literaturi române, posibil a fi limitată riguros la cele trei provincii românești tradiționale: Muntenia, Moldova și Transilvania (mai exact, Ardealul), cu istorii majore, sau la zece, dacă mai adăugăm Banatul, Crișana, Maramureșul, Bucovina, Basarabia, Dobrogea și Oltenia (separabilă din Muntenia). Până în 1918, specialistul unor antologii pe regiuni a fost Gheorghe Cardaș. În scurta perioadă a României Mari, toate aceste literaturi au existat împreună. În perioada postbelică, până în 1989, se desprind în destine separate, exilul occidental și provinciile înstrăinate. Rămân împreună Muntenia, Moldova și Transilvania, cu cicatricile vechilor granițe. După 1990, acest spirit regionalist a reînviat (Cornel Ungureanu îl ilustrează cel mai bine în susținerea unei „geografii a literaturii române”), dar împărțirea în diviziuni mai mici a degenerat până la o atomizare greu de susținut logic, istoric, lingvistic, cultural și chiar regional (imposibila definire ca individualitate locală a unor subdiviziuni). Dar tendința acestor multiplicări regionale a literaturilor există, după 1989, până la manifestarea unor simptome de patologie culturală. Nu ne interesează aici această proliferare a regionalismelor de după 1989, care are alte explicații decât literaturile române izolate după al Doilea Război Mondial. Sunt fenomene culturale complet diferite.

Agasați de această vegetație luxuriantă a localismelor postdecembriste, să nu uităm ceea ce rămâne valabil și justificat – istoric și politic – din această serie geografică a literaturilor române, posibil a fi perpetuate ca domenii de cercetare și acum, la început de mileniu III: literatura din Basarabia (actuala Republică Moldova), literatura din Nordul Bucovinei (azi în Ucraina), literatura din Banatul iugoslav și Voivodina (Serbia). Se vorbește și despre literatura română de după 1945 din Ungaria (căreia Cornel Munteanu i-a consacrat o sinteză), dar mie mi se pare mult prea firavă, mai mult o ipoteză de bibliotecă (în sensul că presupunem că ar trebui să existe). Să nu uităm însă din această serie geografică a literaturilor române de după 1945 literatura română din exil. Sunt spații de cultură românești care nu au mai comunicat normal între ele până în 1989 sau au comunicat foarte puțin, fiind uneori obligate să se ignore reciproc, datorită condițiilor politice. Astăzi le putem pune simbolic împreună, dar asta nu înseamnă că ele fac o singură literatură. Rămân, pentru anii 1945-1989, literaturi paralele. Catinca Agache le-a consacrat o sinteză meritorie: „Literatură română în țările vecine. 1945-2000” (Princeps Edit, Iași, 2011). Istoriile literaturii române dinainte de 1989 le ignoră total, cele de după 1990 încearcă să recupereze câte ceva din acest arhipelag, dar sunt stânjenite în mod vădit de acest fenomen. Insulele, oricum le-ai strânge și le-ai aduna, nu fac un continent unitar.

 

Seria istorică a literaturilor române

Nu ar fi exagerat să vorbim și despre o serie istorică a literaturilor române. Vechea noastră istorie literară, după exemplul istoricilor (V.A. Urechia, Nicolae Iorga, C.C. Giurescu și alții), obișnuia să trateze evoluția pe secole distincte, începând cu formarea limbii române, trecând la secolul al XV-lea și continuând cu secolul al XVI-lea, al XVII-lea și al XVIII-lea (secolul al XIX-lea e mai învolburat în tendințe pentru a fi tratat unitar). Nicolae Iorga își scrie pe secole marile sale sinteze de istoria literaturii române, străbătând toate epocile, din vechime până în secolul XX, din păcate cu tot mai puțină înțelegere pe măsura apropierii de contemporanii lui. Giorge Pascu, profesor la Universitatea din Iași, era specialist în secolele XVI și XVII, despre care declară orgolios că a scris primele „monografii”. Nicolae Cartojan nu și-a depășit niciodată competența în literatura veche și în cărțile populare. Exemplele pot continua, dar mă tem că nu se observă ideea principală. Foarte mulți dintre istoricii noștri literari de până la G. Călinescu aveau convingerea că de la un secol la altul sau, mai vizibil, de la literatura religioasă, traducerile și predicile începuturilor, la literatura istorică a cronicarilor, de la Dosoftei la Conachi și epoca fanariotă, de la Dimitrie Cantemir la Școala Ardeleană, de la Budai-Deleanu la pașoptiști și mai departe la junimiști – nu e aceeași literatură. E adevărat, sunt metamorfozele firești. Totuși, exagerând puțin, avem de-a face până într-atât cu entități istorice diferite, încât fiecare epocă solicită nu doar specialiști, ci și gusturi diferite. Nu oricare epocă dinainte de Eminescu este accesibilă oricui, fie el explorator bine echipat filologic, fie el explorator (adică cititor) obișnuit – acestuia din urmă cu atât mai puțin. Cine mai înțelege azi, fără un mare efort și fără un sentiment muzeistic, „Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir sau „Țiganiada” lui Ion Budai-Deleanu? Știu că nu spun nici de astă dată ceva surprinzător, dar vreau să atrag atenția asupra acestui adevăr, uneori ignorat, alteori supralicitat, în sensul condamnării la uitare a unei literaturi aparținând altei epoci, altei sensibilități, altui univers cultural și uneori scrisă parcă și în altă limbă, una perimată, desuetă. Numai G. Călinescu, până în 1941, a avut tăria, inspirația și geniul de a cuprinde într-un singur suflu istoric și într-o conștiință unitară toate epocile. Numai pentru el și numai datorită lui, întâia oară, avem o singură literatură română, una și indivizibilă. Altfel însă, dacă ieșim de sub vraja acestui mit, vom vedea cu claritate seria istorică a literaturilor române, pe lângă seria geografică. Venind mai încoace, nu putem uita cât de violent s-a comportat proletcultismul față de modernism și față de literatura interbelică. Nu putem ignora cât de ingrat au reacționat unii scriitori mai tineri față de șaizeciști, când postmodernismul a creat impresia că, în jurul anului 1980, inaugurează altă literatură. Și nu putem face abstracție de ruptura resimțită în așa-zisul postcomunism (mai bine desemnat sub sintagma de „capitalism recent”), când o nouă epocă literară detestă epoca anterioară, văzând-o sau chiar respingând-o ca pe o lume greu de înțeles și de acceptat. O ruptură estetică se produce în 1980, care nu este atât de violentă ca ruptura politică din decembrie 1989. Contemporaneitatea postbelică se sparge ea însăși în epoci distincte și în literaturi diferite, după cum aplicăm un criteriu estetic sau politic. E clar că nu mai suntem azi contemporani cu Marin Preda și Nichita Stănescu și că trebuie să numim altfel decât „literatură contemporană” întreaga perioadă de după 1945. Mircea Cărtărescu e din alt film. Ne gândim, încă ezităm unde să facem tăieturile: 1980? 1990? 2000? Oricum, soluția noastră de azi nu e o soluție de viitor. Adevărul e că literaturile rămân amestecate sau mai degrabă persistă în paralel, oriunde facem tăieturile: neomodernismul postbelic nu se termină nici în 1980, nici în 1990, nici chiar în 2000. Când o nouă literatură începe, literatura anterioară persistă încă, într-o epuizare lentă. De aceea prefer să lucrez cu viziunea critică, flexibilă, a unor literaturi paralele în locul unei viziuni didactice, rigide, de literaturi succesive. Modernism, proletcultism, neomodernism postbelic, postmodernism, postcomunism, cultură de divertisment descriu nu numai epoci incompatibile, ci și literaturi istoricește incompatibile și, cel puțin aparent, ireconciliabile, care, prin urmare, în mod ciudat, se exclud, chiar când coexistă.

 

Seria tipologică a literaturilor române

Nici tipologic, genologic sau, dacă vreți, sociologic, literatura în general și literatura română în special nu este una și indivizibilă. Poezia, proza, teatrul, eseul, critica și istoria literară își au istoriile lor separate. Literatura sacră sau religioasă a începuturilor noastre este complet diferită de literatura profană care i-a urmat. Folclorul (literatura orală sau literatura populară) și literatura scrisă (cultă) reprezintă alte lumi, alte scopuri și alte poetici. Primele noastre istorii ale literaturii țineau mai mult cont, în capitole distincte, de literatura religioasă și de folclor. Istoriile secolului XX exclud folclorul și restrâng drastic spațiul acordat literaturii religioase. Autorii de istorii ale literaturii din a doua parte a secolului XX nu mai pot ține pasul cu diversificarea sociologică a formelor literaturii: expansiunea literaturii confesive (jurnale, memorii, corespondență, interviuri), literatura de masă sau literatura de consum, literatura de călătorii, literatura pentru copii, reportajul, science-fiction, romanul polițist, genul horror, benzile desenate. Trăim o „epocă a reducționismelor literare” – constata Adrian Marino în „Biografia ideii de literatură” (volumul 3, Ed. Dacia, 1994), dar „paraliteratura nu mai poate fi exclusă din «literatură» prin niciun fel de ucaz canonic” (tot în „Biografia ideii de literatură”, vol. 5, Ed. Dacia, 1998, p. 190). Cine citește toate cele șase volume din „Biografia ideii de literatură” a lui Adrian Marino poate observa cât de restrâns, cât de elitist avem tendința să receptăm și să înțelegem literatura, chiar atunci când suntem cercetători ai ei. Ne refugiem protector și doctrinar sub acoperământul criticii estetice, pentru a ne justifica îngustimea receptării și nu știm de ce ne fuge pământul de sub picioare și nu ne dăm seama încotro merge literatura. Pentru aceste alte literaturi (literatura de masă, paraliteratura, subliteratura) nu suntem pregătiți decât să le repudiem, într-un mod onorabil.

 

Seria politică a literaturilor române

Nici din punct de vedere politic, mai ales după 1945, în condițiile unei dictaturi socialiste, nu avem o singură literatură. Scriitorii, prin literatura și biografia lor, au reacționat în mod diferit față de constrângerile regimului politic. Cercetătoarea germană Anneli Ute Gabanyi (în volumul său de sinteză „Literatura și politica în România după 1945”, apărut în germană în 1975 și tradus în română în 2001) agreează un studiu al epocii postbelice axat pe raportul tensionat dintre literatură și politică – opinie ce încurajează o astfel de perspectivă ca alternativă viabilă și legitimă la o critică exclusiv estetică. În România postbelică cultura socialistă era supusă unei ideologii unice, emanată/promovată/dirijată de partid și de stat, iar reacțiile culturii au fost fluctuante față de această subordonare, încercând evaziuni, distorsionări sau chiar iluziile unei eliberări în intervale de calm și destindere, ce luau aspectul unui „liberalism controlat”.

Discursul literar s-a modificat și s-a particularizat sub dictatura postbelică nu doar în două atitudini contrarii (de partea regimului – oportuniștii sau împotriva regimului – disidenții și exilații), ci s-a complicat mai interesant cu alte două atitudini: scriitorii care refuzau totalmente implicarea politicului în literatură – evazioniștii, iar pe de altă parte subversivii – cei care încercau să scrie „pe dedesubt”, cu subînțeles, esopic sau în criptograme, împotriva regimului, păstrând aparențele că sunt de partea lui și îl servesc meliorist, adică pentru a-l face mai bun sau pentru a-l îmblânzi, în măsura în care el însuși ar fi dorit să-și atenueze rigiditățile și impermeabilitățile. Când disting cele patru atitudini, care întemeiază patru literaturi, mă gândesc la diferențele existente (tematic și stilistic) în primul rând în discursul literar. Argumentul biografic e secundar. Nu definesc scriitorul ca oportunist, evazionist, subversiv sau disident, ci literatura lui. Unii, cazuri rare, cum ar fi A.E. Baconsky sau Ana Blandiana, au parcurs întreaga gamă de atitudini; la fel de puțini sunt autorii cu trei stiluri – oportunism, evazionism și subversivitate: Eugen Barbu, Geo Dumitrescu, Teodor Mazilu, Ion Băieșu; sau evazionism, subversivitate și disidență: Dumitru Țepeneag, Mircea Dinescu și Bujor Nedelcovici. Alții au scris în perioada postbelică la care ne referim (1945-1989) un singur fel de literatură: numai oportunistă (ca Mihai Beniuc, Petru Dumitriu și alții, sute, scriitori minori), numai evazionistă (ca V. Voiculescu, Lucian Blaga, Ștefan Bănulescu, prozatorii Școlii de la Târgoviște, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Mircea Ciobanu, Gabriela Melinescu, echinoxiștii, textualiștii, optzeciștii), numai subversivă (I.D. Sîrbu, Augustin Buzura, Marin Sorescu și foarte puțini alții), numai disidentă (ca Paul Goma și nimeni altcineva). Alții au scris succesiv sau alternativ în două registre: oportunism și evazionism (M. Sadoveanu, Zaharia Stancu, Maria Banuș, Petre Stoica, Nichita Stănescu, Fănuș Neagu), oportunism și subversivitate (Tudor Arghezi, G. Călinescu, Marin Preda, Radu Cosașu, Al. Ivasiuc, Constantin Țoiu, D. R. Popescu, Adrian Păunescu), evazionism și subversivitate (Nicolae Breban, Ileana Mălăncioiu, Nicolae Prelipceanu, Norman Manea, Gabriela Adameșteanu). Scriitorii dintr-o categorie de literatură nu doar că nu pot fi gândiți împreună cu cei din altă categorie (Mihai Beniuc și V. Voiculescu, sau Zaharia Stancu și Paul Goma, sau Eugen Barbu și Dumitru Țepeneag sunt fundamental incompatibili și profund antagonici), dar chiar trăiesc în lumi diferite, cu alte repere morale și alte valori. Cum s-au întâmplat aceste ciudățenii de comportament al literaturii? Cum s-au născut aceste incompatibilități? Cum se definesc aceste literaturi paralele? Răspunsul, pe mai multe paliere, ca și întrebările, îl constituie tocmai această carte, care are ca obiect de studiu seria politică a literaturilor române postbelice și contextul lor.

„În lume nu-s mai multe Românii/ Ci una doar, și-aceea ne e țara” – deopotrivă vatră, leagăn și fericire, afirma răspicat Victor Tulbure într-un poem patriotic, „Vatra fericirii”, dinainte de 1989, introdus în manuale și recitat adesea la serbările școlare. Din păcate, în lume erau și înainte de 1989 și sunt și acum mai multe Românii. De unde decurge cu atât mai logic și mai clar că sunt și literaturi române mai multe, nu doar una singură și indivizibilă. Avem, cum am arătat, o serie geografică de literaturi române, o serie istorică, o serie tipologică sau sociologică și o serie politică. Serii incompatibile și incongruente de Românii și de literaturi române. Toate istoriile postcălinesciene ale literaturii române tind să ascundă, să ignore sau să boicoteze acest adevăr.

(Fragmente din „Argumentul” cărții „Literaturile române postbelice”, în curs de apariție)

 

O singură istorie literară? Mai multe istorii literare?

Dintre istoriile literaturii române apărute din 1990 încoace și care integrează și perioada postbelică, deasupra tuturor se situează „Istoria critică a literaturii române” (2008) a lui Nicolae Manolescu. Autorul reușește să îmbine foarte util pentru interpretare și pentru construcția unei viziuni o critică estetică cu o critică istorică, ignorând total criteriul politic. E un călinescian bine temperat, cel puțin pentru că biografiile scriitorilor, supralicitate la G. Călinescu, nu contează la Nicolae Manolescu. Dar nu e numai atât. Respectarea firului istoric îl obliga să nu schimbe criteriul sau perspectiva îndată ce trece granița anului 1945 spre noi. Nici criteriul generaționist nu decide solidaritățile. Istoricitatea unei opere și istoricitatea literaturii române în ansamblu sunt conținute în istoria interpretărilor critice anterioare, valorificate în măsura în care duc mai departe înnoirile unei prezențe. Se desparte de G. Călinescu și în această privință esențială: pune critica istorică la lucru, scrie cu referințe și cu surse, pune repere și delimitează etape în metamorfozele unei opere și ale unei literaturi de la începuturi și până azi. Nicolae Manolescu e, în „Istoria…” sa, o conștiință critică în dialog permanent cu alte conștiințe critice, ceea ce e la noi o noutate absolută. Nu e niciodată singur în fața unei întregi literaturi, cum era G. Călinescu și cum sunt cei mai mulți dintre autorii istoriilor literaturii române. Perioada postbelică are de câștigat printr-o punere adecvată în contextul marii istorii: nu e nici umbrită de o copleșitoare tradiție, nu e nici supraevaluată printr-o privire prea de aproape, căpătând relieful dreptei judecăți.

Nici Marian Popa nu scrie fără referințe critice „Istoria literaturii române de azi pe mâine” (2001; ed. II, 2009). Dă detalii neașteptate și pitorești despre epocă, punând sub lupă perioada postbelică. Este cea mai plină de istorie dintre istoriile literaturii române postbelice. Este chiar prea plină de istorie, ceea ce-i aduce prejudicii de evaluare și perspectivă. Lucrează cu idiosincrazii și simpatii mult prea evidente, care îi corup punctul de vedere. El folosește criteriul politic împotriva scriitorilor și nu pentru explicarea literaturii. De prea multe ori biografiile, intrigile de grup, culisele, politica mare și politica mică eclipsează operele. Marian Popa scrie, savuros pe alocuri, dar cu o răutate nu de moralist, ci de bârfitor, o istorie literară de moravuri, cum nu avem alta. În sfârșit, remarc ambiția de enciclopedie literară a istoriei sale, doritoare să cuprindă toate numele de scriitori români, de reviste, de grupuri, din țară și din străinătate, indiferent de valoare, într-un recensământ complet. Cartografierea sa este exhaustivă, pe orizontală și pe verticală, referindu-se la toate tipurile de literatură română, dinăuntru și dinafară, seriile geografice și seriile tipologice. La niciun alt istoric al literaturii nu găsești o atât e mare capacitate de cuprindere a fenomenului literar postbelic, de la București la Honolulu. „Literatura extrateritorializată”, cum o numește pe cea dinafară, înregistrează Basarabia, Bucovina și exilul, fără a le interfera cu literatura din țară pentru a da iluzia unității. În privința literaturii române dintre 1944 și 1989 este cel mai documentat, în spirit savant enciclopedic, și este informatorul nostru complet, cu acribie, abilitate și abnegație. Un savant plin de intrigi și ranchiune.

În raport cu Marian Popa, profesorii universitari Ion Rotaru și Dumitru Micu, echilibrați și neanecdotici, par copleșiți de acest ideal al completitudinii bibliografice. Istoriile lor se aglomerează de nume și se tulbură din cauza acestei aglomerații tocmai în perioada postbelică. Ei nu au ambiția cancanieră a lui Marian Popa, dimpotrivă sunt sobri și placizi, dar au o ambiție enciclopedică similară, ceea ce le dăunează privirii de ansamblu. Scriind istorii didactice, Ion Rotaru și Dumitru Micu sunt mai interesanți când analizează perioadele de dinainte de 1945, acolo unde valorile și tendințele estetice s-au așezat. Istoricitatea în istoriile lor rezultă din schimbările tematice din operele scriitorilor, mai degrabă decât din forme și contexte, părând oarecum de la sine înțeleasă. Singurătatea lor în fața istoriei literaturii române aduce uneori a disperare, ușor disimulată, și a dorință de a schimba mai repede peisajul. Istoriile lor ne apar ca o succesiune de diapozitive. Nu au viață. Nu au mișcare. Prin contrast, cea mai vie și mai dinamică istorie a literaturii române mi se pare „Istoria…” lui Alex Ștefănescu, un mixaj de videoclipuri cu scriitori din lumi diferite. Dar acestuia am să-i reproșez tocmai mixarea indiferentă a lumilor diferite.

O istorie politică a literaturii române postbelice cu criterii clare pare „Literatura română sub comunism” (cu mai multe versiuni din 2002 până în 2010, neîncheiată) de Eugen Negrici. Autorul evită în titlu cuvântul „istorie”, ceea ce ar însemna că nu și-l asumă, dar pune contextul la care se referă – „sub comunism” – greșit desemnat. Literatura română nu a trăit niciodată „sub comunism”, chiar dacă i se preconiza această soartă. Deși nu se declară o istorie, trebuie să-i acordăm sintezei lui Eugen Negrici prezumția de istoricitate, conținută cu prisosință în modul de a distinge dintre „literatura aservită” și „literatura tolerată”. Pe aceasta din urmă o desparte pe două cărări, una definită de „aspirația la adevăr” (ca la Marin Preda, Augustin Buzura și Dumitru Radu Popescu), alta definită de „aspirația la literaritate” (ca la Nicolae Breban, târgovișteni și optzeciști). Tentativa de nouă conceptualizare este demnă de atenție, cu totul diferită de noțiunile cu care lucrează ceilalți autori de istorii ale literaturii. În mod obișnuit se operează cu realism socialist, neomodernism și postmodernism pentru literatura postbelică (așa procedează, cu flexibilitate și eleganță, Nicolae Manolescu). Eugen Negrici lucrează cu alte instrumente. Sinteza lui are claritate, distinge convingător principalele direcții, este selectivă cu autorii considerați semnificativi, evitând astfel să-și aglomereze tabloul de valori. Istoricitatea literaturii postbelice se reflectă în operă categorial, prin simptomele mari (nu prin indicii mărunte, biografice, ca la Marian Popa). Istoricitatea absorbită de literatura postbelică printr-o iradiere constantă făcută de regimul politic și o acumulare de toxicitate este o stare maladivă, descriptibilă printr-o „patologie stilistică totalitară”, cum era formulat într-o primă intenție, abandonată, proiectul lui Eugen Negrici. Contradicția implicită dintre aspirația la adevăr și aspirația la literaritate disimulează, într-un fel, tensiunea clasică dintre conținut și formă, ducând, și într-un caz și în celălalt, la un dezechilibru al valorii în construcția ei internă.

Văd istoria literaturii ca o confruntare a unor câmpuri de forțe sau tendințe estetice și politice, nu ca pe o alăturare de scriitori dintr-un fel de dicționar cronologic sau ca pe o înșiruire de analize literare ce pot sta foarte bine într-un dicționar de opere. Citesc succesiunea de nume din „Istoria…” lui Alex Ștefănescu (2005), o istorie scrisă într-un stil alert și cuceritor pe care îl admir (stilul îi dă dinamismul), susținută de o narativitate publicistică, și am impresia că se îmbină secvențe din filme foarte diferite, într-un fel de colaj suprarealist: Horia Stamatu din exil vine după Alexandru Philippide, Mircea Eliade din altă lume vine după Tudor Vianu umilitul de dictatură, Vintilă Horia refugiatul stă nepotrivit între Petre Pandrea încarceratul și Emil Botta lunaticul, N. Steinhardt smeritul vine total nepotrivit după orgoliosul troțkist Miron Radu Paraschivescu, basarabeanul Grigore Vieru stă stingher așezat între românii din România Marin Sorescu și Ion Gheorghe, apoi pe Adrian Păunescu, Ileana Mălăncioiu, Vasile Voiculescu, Ion D. Sîrbu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, puși unul după altul, îi văd provenind și trăind în lumi total diferite, disidenții Paul Goma și Dumitru Țepeneag nu stau deloc bine lângă prea adaptații Alexandru Ivasiuc, Nicolae Velea și Teodor Mazilu, Monica Lovinescu nu se potrivește cu Al. Piru. Convingerea mea e că se intersectează arbitrar scriitori din literaturi radical diferite, nu numai din punct de vedere politic și moral, dar și estetic. La fel se întâmplă și în alte istorii ale literaturii române, pentru care istoria (condițiile politice și efectele lor în operă) nu contează sau contează foarte puțin, interesează numai literatura. Ioan Holban face o istorie a literaturii fără pic de istorie, numai din portrete de scriitori, fără fundal de epocă. Marian Victor Buciu face cea mai severă istorie estetică a literaturii române postbelice, tot fără istorie, dar foarte interesantă în rezultate, din păcate aproape necunoscută.

Sunt mai multe moduri de a gândi istoria literaturii române. Le respect tuturor opțiunile, cred că au dreptate în măsura în care își respectă autorii înșiși premisele și principiile. Ar fi o profundă eroare să se creadă că le neg valabilitatea și legitimitatea. Eu gândesc altfel – acest lucru banal vreau să-l subliniez și să-l explicitez.

Pe urmele unor surse bibliografice occidentale precizate (David Perkins), Mircea Anghelescu distinge trei tipuri de istorie literară: enciclopedică, narativă și conceptuală (în prefața la volumul său „Clasicii noștri”, Ed. Eminescu, București, 1996). Nu sunt greu de situat în una sau alta dintre aceste categorii exemplele pe care le-am analizat, dar nu trebuie să ignorăm faptul că o teorie a istoriei literare se află într-o situație puțin diferită de o teorie a istoriei literaturii. Enciclopedică, narativă sau conceptuală, ca metodă sau stil de redactare, o istorie a literaturii trebuie să-și decidă criteriul: estetic, cultural, sociologic, politic sau de altă natură. În treacăt fie spus, alături de cele trei tipuri de istorie literară, mai văd și un al patrulea tip, cel mai frecventat și mai comod în mediocritatea lui: o istorie literară strict documentară, arhivistică și descriptivă, fragmentară, aluvionară, fără orizont, nici narativă, nici conceptuală, nici enciclopedică, în cel mai bun caz portretistică sau didactică, utilă în măsura în care furnizează material auxiliar pentru o istorie literară enciclopedică sau narativă.

Cinismul criticii estetice ar fi să spună: nu ne interesează condițiile în care s-a scris literatura, ne interesează numai capodoperele, pentru că ele, singurele, rămân, tot restul se evaporă. Dar eu nu practic aici o astfel de critică literară, perfect îndreptățită, dacă își respectă crocean punctul de vedere, conform căruia nu există istorie și istoricitate: operele rezistente estetic, indiferent cărei epoci au aparținut, trăiesc într-un prezent suspendat, prezentul cititorului, într-o contemporaneitate perpetuă. Eu scriu (și nu numai eu) un tip special de istorie literară, care ține cont de regimul politic în care s-au scris operele. Nu e o istorie literară strict estetică. E o istorie politică a literaturii române postbelice. Tentative au mai existat.

(Fragmente din „Argumentul” cărții „Literaturile române postbelice”)