CULTURA LITERARĂ
Istoria profitabilă
Andreea Mironescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 11 (567), 16 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-11-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_567_web.pdf
Varujan Vosganian, Copiii războiului, Editura Polirom, Iași, 2016
Cine parcurge primele 10 din cele 550 de pagini ale romanului lansat anul trecut de Varujan Vosganian dă peste metafore, teme și motive familiare din bestsellerul „Cartea șoaptelor” (2009, 2012), care rămâne și reușita prozastică absolută a autorului în discuție. Poate tocmai din acest motiv „Copiii războiului” pare că revizitează stilistic romanul anterior: nu doar îngerul, oglinda, fotografiile alb-negru, scrisorile fără expeditor, toposul memoriei sunt prezențe textuale familiare, dar și ambalarea narațiunii într-o aură de mister și simbolic, cu infuzii de poeticitate sapiențială („Există pentru fiecare câte o oglindă pe care doar el o vede și care are memorie. În ea nu te privești, ci te confrunți, iar confruntarea te ia, cel mai adesea, pe nepregătite”) orientează lectura în siajul „Cărții șoaptelor”.
Ce-i drept, această primă impresie e înlăturată destul de repede (pentru a reveni, apoi, mai ales în pasajele digresiv problematizante despre iubire/ură; libertate/datorie; vină/iertare). „Copiii războiului” este un volum suficient de puternic și de sofisticat ca să reziste pe cont propriu; nu mai puțin, el beneficiază de „distanța” luată de autor față de primul său roman prin „Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri” (2013), care prelucrează – uneori în cheie simbolică, alteori în registrul realismului frust, dar cel mai adesea îmbinându-le pe amândouă – subiecte din realitatea postdecembristă.
Există însă și o altfel de continuitate între cele două proiecte romanești, dincolo de amprenta stilistică. Este vorba, așa cum sugerează chiar Vosganian în interviuri, de interesul său față de anumite momente ale istoriei secolului XX, marcate de o violență extremă și care lasă în urmă drame colective și individuale care consună unele cu altele, odată ce sunt abstrase într-o narațiune exemplară, prin intermediul literaturii. „Copiii războiului” continuă astfel „Cartea șoaptelor” prin aceea că ia ca pretext narativ tocmai un astfel de impact event: fostul colonel de Securitate Matei Visarion, ajuns după 1989 coordonatorul unei echipe antifraudă din cadrul Poliției Române, este un Kriegskind, un „Nemțălău”, unul dintre copiii născuți de localnice în urma trecerii armatelor germane prin România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ca reprezentant al unei minorități multiplu persecutate, precum cea armeană, Vosganian e îndreptățit să se apropie și de alte traume colective; de altfel, „Cartea șoaptelor” miza pe branșarea suferinței victimelor represiunii comuniste din România anilor ʼ50 la drama armenilor, creând astfel o solidaritate neașteptată între români, poporul majoritar, și o minoritate tolerată. Pe de altă parte, cum se vorbește de ceva vreme despre „invidia” față de memoria traumatică și de marketizarea ei, astfel de proiecte nu trebuie primite, cred, fără reflecție critică.
Oarecum în răspăr cu așteptările create de titlu, dar și de tratarea temei în spațiul german, unde Kriegskinderii au intrat recent în atenția academicilor și a scriitorilor, „Copiii războiului” nu este un roman al unei generații, ci al unui personaj. Firul principal al acțiunii este ancorat în societatea românească a anilor 2000, cu repetate plonjoane în deceniile cinci-șase ale secolului trecut. În aceste vremuri își trăiește copilăria și perioada de formare „Nemțălăul”, prilej de explorare izbutită a foametei și a mizeriei de după război din perspectiva copilului. Reușite sunt și episoadele de familie, în care mama și fiul creează un cuplu ambiguu, ca și scena sinuciderii mamei, bolnave de diabet, cu o supradoză de dulceață, atunci când Matei este luat la școala militară a Securității. Prin contrast, scenele domestice din „prezentul” narațiunii, între generalul pensionar Visarion, soția bolnavă de Alzheimer și fiica vitregă, au o mecanicitate deranjantă. Dincolo de aceste pagini, în care bătrânul Visarion își rememorează copilăria, atmosfera anilor de război, care ar fi fost de așteptat să ocupe o parte mai consistentă a narațiunii (în fond, interesul pentru povestea unui Kriegskind stă în modul particular în care acesta trăiește experiența războiului și, ulterior, își gestionează trauma) este complet neglijată. Se simte aici o impresie de contrafacere: dacă în „Cartea șoaptelor” naratorul copil se mișcă cu lejeritate în micul său univers familial, inventariind și descriind amănunțit mirosuri, mâncăruri, cărți, ritualuri familiale și gesturi cu semnificații absconse, în romanul de față experimențialul e înlocuit de simbolism. Copilul și ulterior, tânărul, bărbatul matur și bătrânul Matei Visarion poartă cu sine un complex filial, manifestat printr-o ostilitate aproape nemotivată față de tatăl-soldat, până acolo încât îmbracă uniforma Securității și devine anchetator, participând inclusiv la vânătoarea grupului de partizani condus de Gavrilă Ogoranu.
„Dublul”, inclusiv în sens psihanalitic, al generalului Visarion este anarhistul-boem Eugen, fratele vitreg pe care acesta dintâi îl caută, cu ajutorul echipei de polițiști pe care o condusese înainte de pensionare, pe parcursul întregului roman. Prilej pentru explorarea mediului polițienesc în postcomunism, pe care Vosganian îl fructifică din plin, radiografiind o categorie socio-profesională puțin vizitată în proza contemporană și tratată, de obicei, în cheie burlescă (a se vedea, de pildă, „Venea din timpul diez” a lui Bogdan Suceavă). Pe acest palier, autorul exersează cu bune rezultate o narațiune polițistă, dar fără a renunța la dimensiunea simbolică: pornind în căutarea fratelui, Visarion se caută, de fapt, pe sine. Deși un personaj episodic, bătrânul mizantrop Eugen rămâne una dintre cele mai reușite figuri ale romanului.
Provocând întâlnirea dintre cei doi frați, autorul nu pregătește doar iluminarea finală a personajului central, ci pune în antiteză două modalități de exprimare a traumei identitare: dacă Visarion este „călăul”, care își ucide simbolic tatăl cu fiecare anchetat pe care îl condamnă, voluntar sau involuntar, la moarte, Eugen este „artistul”, care își sublimează instinctele ucigașe prin intermediul literaturii. Cititorul descoperă, astfel, că autorul parabolelor despre cele trei feluri posibile de a muri atunci când ești soldat neamț în cel de-al Doilea Război, care contrapunctează planul „realist” al romanului, este chiar fratele căutat (un ingenios puzzle detectivistic, pentru lectorii cu pretenții). Patima pentru real, cu o formulă a lui Alain Badiou, pe care o resimte Visarion și care îi motivează violențele are ca pandant arta, „poveștile adevărate despre soldați care își așteaptă moartea”, scrise de Eugen; aceasta pare să fie teza romanului lui Varujan Vosganian. O teză care ilustrează și o concepție despre literatură ca transfigurare profitabilă a traumelor, compromisurilor și ratărilor biografice.