Sari la conținut

Românii „îi întreabă pe străini dacă știu să vorbească romana”, de Ioan-Aurel Pop

CULTURA ISTORIEI

Rubrica ELOGIU LATINITĂȚII

Românii „îi întreabă pe străini dacă știu să vorbească romana”

Ioan-Aurel Pop

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 13 (569), 30 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-13-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_569.compressed.pdf

 

Nicolaus Machinensis (cca. 1427-1480), episcop de Modrusa (în Dalmația, azi în Bosnia-Herțegovina), legatul lui Pius al II-lea în Ungaria și colaboratorul marelui umanist încoronat papă, i-a descris și el pe români în opera sa. Trimisul pontifical a discutat la Buda cu martori oculari legați de români, inclusiv cu umanistul Ioan Vitez, episcop de Oradea, sau chiar cu români de vază, cum a fost Vlad Drăgulea (Țepeș), deținut de Matia Corvin în capitala Ungariei. În „De bellis Gothorum” scrie: „Vlahii aduc ca argument al originii lor faptul că, deși se folosesc cu toții de limba moesică, care e ilirică, totuși vorbesc de la origine o limbă populară, care e latina, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; și când se întâlnesc cu străinii cu care încearcă să intre în vorbă îi întreabă dacă știu să vorbească romana”.

Autorul este primul care face deosebirea între funcția limbii române ca limbă vorbită de popor (loquuntur = ei vorbesc) și cea a limbii slave, folosită ca mod de exprimare a culturii scrise (utantur = ei folosesc). De asemenea, când arată că românii îi întrebau pe străini dacă știau să vorbească romana, referirea se făcea la limba română, numai că numele românei în latinește nu se poate reda decât în forma lingua romana. Pe de altă parte, cele două nume ale limbilor romană (latină) și română erau atât de apropiate sub aspect fonetic încât se confundau, iar autorii italieni nu remarcau doar latinitatea limbii române, ci și denumirea identică a latinei dunărene cu a limbii romanilor din antichitate. Nicolaus de Modrusa este primul umanist care îi plasează pe români în marea familie a popoarelor romanice: „Prin care cuvânt (Valahi) se denumesc nu numai ei (românii), ci chiar toate națiunile de astăzi asemănătoare italienilor”. El are respect pentru teoria superiorului său (despre Flaccus etc.), dar exprimă indirect ideea corectă că vlah este numele general al latinofonilor români, italieni și al celorlalți romanici.

Filippo Buonaccorsi da Gemignano, zis și Callimachus (1438-1496), italian ajuns consilier al regelui Poloniei, i-a cunoscut direct pe români. El constată că polonii îi numesc pe români cu același termen ca și pe italieni (primul istoric italian care a remarcat aceasta), doar cu o mică schimbare de accent, ceea ce dovedește originea comună – spune el – a celor două popoare. Pe Callimachus (care scria aceasta prin 1479-1480) îl precedă menționatul Nicolae de Modrusa, care scria înainte de 1473 și care observa că numele de vlahi este dat de popoarele vecine (slavii și ungurii) nu doar românilor, ci și italienilor. Se făcea astfel un pas important spre semantica reală a etnonimului vlah, derivat în epocă, în general, de la numele de Flaccus. Autorul italiano-polon afirmă descendența romană a românilor, atestată prin limbă. Cele mai multe detalii despre români apar la Buonaccorsi Callimachus în lucrarea „Vita et mores Sbignei Cardinalis”, scrisă în 1479-1480. În această biografie închinată cardinalului Zbigniew Olésnicki, episcop de Cracovia, Callimachus îi asociază pe români italienilor: „Căci polonii, care îi știau pe aceștia ca fiind italici, i-au numit în limba lor cu același nume cu care îi numeau pe ceilalți locuitori indigeni ai Italiei, dar cu un alt accent”. Și cronicarul polon Jan Długosz (1415-1480) vorbește despre originea romană a românilor, dar leagă (în mod eronat) numele de valah (vloh) de cel al volscilor (unul dintre cele mai vechi neamuri din Italia). Toți autorii poloni îi numesc pe moldoveni vlahi, iar Moldova este pentru ei Valahia, fiindcă prima țară românească pe care au cunoscut-o direct nu a fost cea de la sud de Carpați, consacrată ulterior cu acest nume.

Petrus Ransanus sau Pietro Ransano (1428-1492), sicilian cu misiuni diplomatice la curtea lui Matia Corvin, a scris „Annales omnium temporum”, din care cărțile 43 și 44 au fost publicate sub titlul „Epitome rerum Hungaricarum”. Primul editor a fost Ioan Sambucus (umanist maghiar), care a eliminat intenționat din ediția sa capitolul referitor la originea romană a românilor și a Hunedoreștilor, intitulat „Ioannes Blanci patria, genus, virtus”. Aici se spune că patria lui Iancu de Hunedoara este Valacchia, care în Antichitate se chema Dacia (și cuprindea Transilvania, Țara Românească, Moldova), că locuitorii ei se chemau în Antichitate daci și că italienii și străinii îi numeau mai nou valahi; numele acesta ar veni de la Flaccus, fiind corupt prin pronunțarea diferită. Pasajele care interesează aici sunt legate de românii care se consideră pe sine urmașii italicilor și de confirmarea acestui fapt prin limba lor, care are foarte multe asemănări cu a italicilor. Mai mult, eroul cruciadei târzii, Iancu de Hunedoara, este prezentat el însuși drept român din acea regiune, cu strămoși faimoși din rândul romanilor. Se vede și aici caracterul autohton al conștiinței romanității românilor.

Autorii umaniști remarcă fără excepție romanitatea românilor și latinitatea limbii lor, nu fără să se oprească și asupra particularităților acestei enclave latine la porțile Orientului. Una dintre aceste particularități este folosirea slavonei ca limbă a bisericii, a culturii scrise și a cancelariilor. Românii se revendicau prin limbă, prin origine și prin nume de la Roma, adică din Occident, dar prin credința bizantină, prin limba cultului și a culturii se apropiau de Orient. Limba aceasta bisericească și cultă o știau abia câteva procente din populație, majoritatea românilor trăindu-și viața spirituală cu dorurile și doinele lor, cu versul popular (de sorginte latină), cu hore și strigături, cu descântece și cântece, cu ornamentele vaselor de lut ars și cu scrijelirile în lemnul pridvoarelor. Românii sunt singurul popor romanic care a avut ca limbă a culturii medievale slavona și care a folosit alfabetul chirilic (pentru o limbă romanică) până în secolul al XIX-lea. De aceea, ei nu au putut beneficia – precum confrații lor din Europa Apuseană – de îmbogățirea limbii române prin latinisme livrești, luate din limba cultului și a culturii. În româna medievală, dimpotrivă, au pătruns slavisme arhaice și bisericești, folosite în biserică, în lucrări scrise și în documentele de cancelarie. Și totuși, savoarea de latinitate a limbii noastre nu s-a pierdut nicio clipă, fiind remarcată îndată de către toți cunoscătorii.

Etichete:

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: