CULTURA IDEILOR
Portret de grup în amurgul istoriei imediate
Lavinia Betea
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 16 (572), 27 aprilie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-16-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura16_572_web.pdf
Vasile Sebastian Dâncu, Politically incorrect. Scenarii pentru o Românie posibilă, Ediția a III-a, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017
La prima vedere, o carte precum „Politically incorrect. Scenarii pentru o Românie posibilă” de Vasile Sebastian Dâncu ar fi ușor de ,,priceput”. Răsfoind-o în standul unui târg de carte, constați structura unui tratat respectabil asupra jumătății spirituale a ființei umane. Temele mari ale politicii, statului, societății și culturii configurează matricele generatoare pentru noi.
Noi suntem însă românii trăitori ai unui anume sfârșit și început de mileniu. Iar autorul marchează harta demersului său cu stegulețele unor dileme ca acestea: ,,Au trecut aproape 27 de ani de la drama din decembrie 1989. Atunci când societatea noastră nu a găsit altă cale decât să ucidă peste 2.000 de oameni într-un eveniment ciudat care s-a numit revoluție sau chiar învălmășeală. Privind în trecut nici astăzi nu am găsit distanțarea suficientă pentru a căuta adevărul celor întâmplate, nu pentru a pedepsi, ci poate pentru a învăța o lecție pentru viitor dintr-un trecut ciudat. A trecut și un an de la drama de la clubul Colectiv, acolo unde au murit 64 de tineri și alte zeci au rămas mutilați și traumatizați pentru întreaga viață. Însă nici în acest caz nu am reușit să facem mare lucru, ne-am concentrat numai asupra victimelor” (p. 9).
Ca martori și trăitori ai fenomenelor și evenimentelor evocate și analizate de sociologul Vasile Sebastian Dâncu, ne concentrăm așadar asupra istoriei imediate, în al cărei amurg ne situăm. Căci, după definiția istoricului Jean Francois Soulet, în lucrarea intitulată „Istoria imediată” (editată în traducere de Editura Corint în 2000), avem în vedere durata ultimilor 30 de ani. O istorie trăită și de autor, și de principalii actori ai evenimentelor, și de cititori… O istorie ale cărei date, aserțiuni și raționamente sunt parcurse, deopotrivă de cercetător și de lectorul studiilor sale, rulând mai degrabă pe pista memoriei afective decât a rezolvării problemelor. Competențele interdisciplinare și veritabilul talent scriitoricesc ale autorului sunt incitante și în acest sens. Titluri precum ,,Politica psihedelică”, ,,Singurătatea Estului și tristețea păpușilor de cârpă”, ,,Franzela exilului. Neînțelegerea și visul de a schimba România”, ,,Între Big Brother și Mad Max”, ,,Arma culturală – nucleul unui soft-power românesc”, ,,Insuportabila ușurătate a lumii kitsch. În apărarea piticilor de grădină”, ,,Republica ideilor singure” sunt ispititoare și sugestive exemple.
Să observăm, din acest unghi descriptiv, că recenta apariție editorială e și o sinteză a ,,Sintezei”, excepționala ,,revistă de cultură și gândire strategică” pornită în 2013, ca director și fondator, de Vasile Sebastian Dâncu. Regăsim astfel, în paginile cărții, dovada unui proiect bine articulat, deservit de echipa editorială a publicației lunare în continuă priză cu viața comunității. Remarcabil și prin diseminarea anchetelor Institutului Român pentru Evaluare și Strategie (IRES) înființat de același Vasile Sebastian Dâncu în 2009, după expertiza considerabilă acumulată la celălalt institut de sondare a opiniei publice, Metro Media Transilvania, pe care-l fondase în primii ani ʼ90.
Un complex proiect de autor, s-ar putea spune, care, încă din primii ani ai postcomunismului, și-a asumat conceptul de cercetare-acțiune propus de psihosociologul Kurt Lewin ca model al schimbării și ieșirii din profunda criză socială de la finele ultimei conflagrații mondiale. O epocă dificilă din perspectiva cotidianului, dar fecundă în planul reflecției sociale, în sensurile și globalitatea sfârșitului ,,războiului rece” din istoria imediată. După acest model al lui Lewin, acțiunile care vizează schimbarea sunt precedate de cercetarea conținuturilor gândirii și memoriei sociale, practicilor și fundamentelor instituționale, aspirațiilor și idealurilor cetățenilor. Accentuând nu atât cercetarea de laborator, cât investigația și analiza unor complexe realități sociale. În ce privește acțiunea, Lewin recomanda ,,punctele minime de rezistență la schimbare”. În amintita paradigmă, ,,acțiunea” lui Vasile Sebastian Dâncu a țintit o schimbare a politicului. Prezent în structurile de vârf ale social-democraților încă din anul 2000, sociologul a deținut, în timp, funcții guvernamentale însemnate, culminând cu aceea de viceprim-ministru din recentul guvern Cioloș. Judecând după aprecierile făcute elitei politice, și nu numai asupra celei autohtone, rezultă că nu din această direcție a ,,acțiunii” autorul își află motive de satisfacție.
O incursiune în ,,subteranele” României de azi (numită, fără drept de apel, o ,,Românie blocată” în ,,paradoxul” unei ,,societăți fără însușiri”) și o explorare a surselor și resurselor unei Românii ,,vii” ni se propune din poziția de cercetător, ,,beneficiar” și actor al schimbării din lumea lui ʼ89 până, iată, în amurgul acestei istorii imediate. În diagnoza anunțată, edificator este portretul Generației X care include, în ancheta sociologului, categoria cetățenilor activi ai României de azi. Cei care contribuie în cea mai mare măsură la venitul național și dispun ei înșiși de cel mai mare venit. În decembrie 1989, unii dintre aceștia purtau lozinci precum ,,Vom muri și vom fi liberi” sau ,,Copiii noștri vor fi liberi”. În eșantionul de 1023 subiecți, cu vârste între 35 și 55 de ani, chestionat de IRES în 23-24 februarie 2015 și analizat după metoda CATI, ei reprezintă generația părinților care-au visat democrația și generația urmașilor fasonați în creuzetul tranziției. O „ultimă generație de idealiști”, conchide investigatorul.
În evaluarea șantierului românesc din construcția ,,societății deschise” – ardent susținută de ideologii globalizării prin citarea filosofului Karl Popper – trăsăturile Generației X dau frâu liber pesimismului. Populația noastră activă se consideră a fi oameni de sacrificiu: au câștigat războiul cu dictatura, dar au pierdut pacea democrației. Dar, după cum bine se știe, factorii mediului (înțelegând prin aceasta indicatori ai bunăstării, instituții și practici politice, sociale, culturale ș.a.) modelează personalitatea, imaginea de sine și expectanțele individuale. Sub acest raport, Generația X găsește că, deși muncește mult, trăiește în nesiguranță. Că nivelul de trai și salariile actuale sunt mai mici decât cele meritate. Deși comparația cu cei dinainte creează ambivalențe: aproximativ jumătate își apreciază traiul mai bun decât al părinților, cealaltă jumătate găsește că, per ansamblu, trăiește mai rău. Majoritatea celor care se declară mai nefericiți decât generația anterioară e însă certă. Cauza primă e locul de muncă: doar două treimi dintre cei sondați au unul stabil. Dar dintre aceștia, alte două treimi trăiesc cu frica de a nu-l pierde. În grila interpretativă a piramidei trebuințelor umane, elaborată de psihologul Abraham Maslow, ceva mai puțin de o zecime din populația activă a României trăiește cu siguranța satisfacerii nevoilor de hrană și cămin în prezentul și viitorul personal. Deloc de mirare că românul preferă munca la stat în locul antreprizei private. Pentru 90% dintre intervievați, investitorul este un om corupt, spus de-a dreptul: un hoț. Și aceasta în contextul trist, dacă nu tragic, al unei privatizări ,,reușite” în semnificația unor aspirații și cifre globale. Capitalul privat deține 70% din economia românească. Iar mult doriții, în anii ʼ90, investitori străini s-au înșurubat temeinic în ea: dintre cele 130 companii mai importante, 95 sunt deținute de capital străin, 25 de statul român și numai 10 au acționari integrali sau majoritari români. În concluzie, ,,Generația X a pierdut trenul economiei” (p. 307).
Au câștigat însă democrația! – exultă analiștii mediatici. Nu însă și cetățeanul de rând: 40% dintre românii chestionați au ajuns să creadă că ,,revoluția le-a frânt destinul și că ar fi trăit mai bine dacă nu se schimba mersul istoriei” (p. 202). Căci, după interpretarea sociologului Vasile Sebastian Dâncu, ,,Românii precum alți copii orfani ai comunismului au rămas la ușa istoriei. A venit libertatea și a dispărut societatea. Au dispărut proiectul colectiv și utopia comună. Un vis al poporului înțeles de fiecare la nivelul lui nu își mai are sensul” (p. 334). În această situație, jumătate dintre respondenți și-au pierdut încrederea în România. Unde ,,cea mai sigură moștenire e sărăcia” (p. 373) și unde politicienii nu împărtășesc grijile și traiul electoratului. ,,Mașina politicii merge cu benzina plătită de săracii lumii noastre” (p. 375) în direcții imprevizibile (doar un sfert dintre respondenți au un politician preferat).
Ne regăsim, sub semnul unicității, în portretul acesta? Să fi rămas noi, poporul român, ,,o enigmă și un miracol istoric”, cum ne-a catalogat medievistul de la Sorbona, Ferdinand Lot? Un mic exercițiu de memorie livrescă ne-ar putea ajuta în răspuns. În 1993, Zbigniew Brzezinski, influentul consilier al Casei Albe pentru probleme de politică a Europei Răsăritene, a publicat, sub titlul ,,Marea transformare”, un model al schimbării în țările ex-comuniste. Vor parcurge trei etape cu obiective comune, a ,,prezis” Brzezinski. Dar cu durată variabilă, în funcție de tradițiile democratice și dezvoltarea economică a fiecăreia dintre aceste țări. În ansamblu, în cel puțin 9 ani și în cel mult 30, în Estul Europei ar fi ca-n Vestul ei! La începutul anilor ʼ90, ,,marea transformare” s-a imaginat însă și altfel. La concluzii stranii, bunăoară, a ajuns Christian Haerpfer, directorul ,,Eurasia Barometer” din Viena, pe baza comparației PIB-ul pe cap de locuitor. Dacă rata creşterii acestuia ar fi în fiecare din fostele state comuniste de două ori mai mare decât în 1989, în timp ce statele Europei Occidentale ar stagna, consecințele ar fi următoarele: Cehoslovacia ar avea nevoie de 30 de ani pentru a atinge nivelul occidental, Ungaria de 46, iar Polonia de 63. Pentru România nu s-a calculat.
Au apărut, între timp, alte imprevizibile și ireversibile schimbări, roade ale postmodernității semnalate, încă din interbelic, de către scriitorul Robert Musil în trilogia „Omul fără însușiri”. Acest „tablou satiric și utopic al culturii occidentale moderne”, cum își numea scriitorul capodopera, este adesea reprodus în tușele descriptive ale actualității românești din „Politically incorrect. Scenarii pentru o Românie posibilă”. Cadrele conceptuale de etalonare sunt ,,omul fără însușiri”, ,,societatea lichidă” a sociologului Zygmunt Bauman și substituția lui ,,homo sapiens” cu ,,homo videns”, examinată de Giovanni Sartori. ,,Trăim într-o societate blocată, o societate care evoluează greu și unde micile progrese nu se acumulează pentru un salt spre modernitate” (p. 10), conchide Vasile Sebastian Dâncu după semnificative exemple și date ale ,,formelor de neparticipare”, ale ,,apatiei sociale” și ale ,,autosuspendării din spațiul acțiunii politice”.
Deși ,,odată cu postmodernitatea, asistăm la o moarte a eticii” (p. 319), n-am eșuat încă în purgatoriul anomiei. Chiar dacă, după studiul IRES citat, migrația spre ,,afară” caracterizează Generația X, românii nu și-au pierdut credința într-un viitor mai îndepărtat (două treimi dintre chestionați cred că viitorul copiilor lor va fi mai bun aici decât în altă țară). În uzura valorilor globalizării, asistăm la o repliere în valorile tradiționale (92% dintre respondenți cred că familia este foarte importantă; 80% declară că ar răspunde unui ordin de mobilizare în cazul unui conflict armat).
Ce-i de făcut, așadar? În paradigma cercetării-acțiune, esențială este ,,resetarea” sistemului nostru politic, adică instaurarea sensului colectiv, a căutării unui interes comun” (p. 364). Un prim pas ar fi denunțarea imperativului ,,politically correct” prin ,,coborârea la oameni”. Altfel, după prognoza autorului, și-n celălalt veac ,,peste România se va întinde aceeași mare neputință, ticăloșie și mizerie umană” (p. 378). În paranteză fie spus, ar fi încă multe de observat din asocierea acestui ,,politically correct” cu imperativele adevărului partinic și ale realismului socialist din nu prea îndepărtatul nostru trecut comunist…
Cu alte cuvinte, chiar dacă agora s-a preschimbat în stradă, iar strada în mall, să revenim la matca străveche a kalokagathiei: idealul unității indisolubile dintre adevăr, bine și frumos. Chiar dacă, în acest amurg al istoriei noastre recente, ,,homo publicus a fost alungat din stradă de homo oeconomicus și transformat în homo virtualis” (p. 294), natura umană și aspirațiile sale profunde rămân aceleași ca-n vechea Eladă.