CULTURA LITERARĂ
(In)certitudini identitare
Rodica Grigore
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 18 (574), 11 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-18-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_18_574.compressed.pdf
Carl Frode Tiller, Încercuire, Traducere de Simona Schouten, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015
Născut în anul 1970, la Namsos, scriitorul norvegian Carl Frode Tiller s-a impus atenţiei publicului cititor încă de la debut, cu romanul „Skraninga”, apărut în anul 2001. Afirmat de asemenea ca istoric şi muzician, autorul demonstrează, în toate creaţiile sale, atât în cele în proză (cum ar fi „Bipersonar” – 2003), cât şi în piesele de teatru (precum „Folkehelsa” – 2009) capacitatea de a utiliza tehnici narative inspirate de domeniul artelor plastice, al discursului istoriografic sau al muzicii.
Rememorări și scrisori
Toate acestea sunt mai mult decât evidente în romanul „Încercuire” („Innsirkling”), recompensat în 2007, imediat după apariţie, cu prestigioase distincţii literare, printre care amintim Premiul Brage şi Premiul Criticii (ambele din Norvegia), dar şi cu Premiul Literar al Uniunii Europene (care i-a fost decernat autorului în anul 2009).
Cartea porneşte de la un pretext narativ relativ simplu, pentru ca, ulterior, să dobândească profunzimi nebănuite. Astfel, David nu-şi mai poate aminti cine este şi, pentru a fi salvat, se face un apel, în presă, la apropiaţii săi, cărora li se cere să-i scrie scrisori, prin intermediul cărora să i se redea acestuia, fie şi parţial, trecutul personal. Evident, pe măsură ce cele trei persoane care răspund invitaţiei şi de care David fusese apropiat cu ani în urmă îşi elaborează rememorările, cititorului i se oferă, deopotrivă, o versiune a existenţei acestora, câtă vreme fiecare, încercând să-şi ajute aproapele aflat în suferinţă, visează, fie şi fără să recunoască acest lucru până la capăt, să se ajute pe sine şi să găsească, scriind, o cale de supravieţuire, de împăcare cu trecutul, dar şi posibilitatea – şi curajul – de a dori să-şi trăiască propriul viitor.
Romanul este, deci, compus din trei scrisori, Frode utilizând perfect în această carte convenţia romanului epistolar. Prima epistolă este semnată de Jon, muzician în devenire sau, cel puţin, dorindu-şi să devină muzician, dar înţelegând că talentul său e îndoielnic. Prin urmare, el va părăsi formaţia din care face parte chiar în timpul unui turneu, dar nu va avea curajul de a-i spune adevărul mamei sale, cea care îşi doreşte, desigur, să-l vadă realizat din toate punctele de vedere şi, dacă se poate, în cel mai scurt timp. Cea de-a doua scrisoare îl are ca autor pe Arvid, tatăl vitreg al lui David, care vede anunţul din ziar exact în momentul în care se află el însuşi în spital, încercând să se împace cu faptul că în curând va muri din cauza unui cancer galopant. Arvid ar dori să restabilească relaţiile cu fiul său, să-i explice acestuia multe momente din trecut şi să-şi găsească liniştea înaintea marii treceri. Finalmente, el reuşeşte să-şi recâştige credinţa în Dumnezeu, de care se simţise abandonat imediat după descoperirea bolii incurabile de care suferea. Cea care expediază a treia scrisoare este Silje, fosta iubită a lui David, acum ajunsă la vârsta mijlocie şi captivă într-o căsnicie care nu o face deloc fericită şi din care vrea cu disperare să se elibereze prin divorţul pe care-l plănuieşte.
Aceleași fapte, perspective diferite
Dincolo de anumite detalii care individualizează epistolele celor trei, cititorul descoperă, treptat, că, de fapt, în toate e vorba, în mare, despre aceleaşi fapte şi despre aceleaşi persoane care marcaseră existenţa unui mic grup de oameni. Numai că, privite din unghiuri de vedere diferite, faptele par, de fiecare dată, diferite. Iar oamenii înşişi dau senzaţia că sunt alţii… De pildă, dacă în scrisoarea lui Jon, Silje pare o figură oarecum periferică, acesta centrându-se asupra prieteniei dintre el şi David, în textul lui Silje, elementul central este iubirea pe care ea o trăise alături de David.
Prin urmare, cine spune adevărul sau, mai precis, care dintre cei trei autori de scrisori reuşeşte să ofere o versiune cât mai apropiată de realitate? E marele merit al lui Carl Tiller Frode de a-şi face cititorul să mediteze, aproape pe nesimţite, asupra problemelor identităţii, asupra relaţiei întotdeauna complicate a oamenilor cu semenii lor şi a incertitudinilor care există mereu chiar şi în cuplurile care par a fi fericite pentru eternitate. Căci, având în faţă romanul „Încercuire” (tradus inspirat și atent de Simona Schouten), lectorul ajunge să-şi pună el însuşi o serie de întrebări, extrem de serioase toate. Şi care vizează, dincolo de preocuparea legată de credi(ta)bilitatea vocii narative, aspectele cele mai importante ale existenţei umane: În ce măsură îi poţi cunoaşte pe cei din jur? Sau, mai bine zis, în cazul în care cei din jur îţi sunt mai mult sau mai puţin indiferenţi, în ce măsură îi poţi cunoaşte pe cei pe care-i iubeşti? S-ar putea oare găsi posibile răspunsuri în realităţile trecutului – sau, dacă nu răspunsuri complete, măcar unele certitudini care să rezolve problemele şi nesiguranţa prezentului?
A fi și a iubi
Cuprinzând mai multe spaţii de desfăşurare a acţiunii şi raportându-se la mai multe perioade istorice, „Încercuire” pare că riscă pe alocuri să se piardă în detalii inutile şi în excesive complicaţii narative (şi nu numai). Însă Carl Tiller Frode evită cu grijă aceste pericole şi construieşte o naraţiune care, deşi structurată pe mai multe planuri (ce fie se suprapun, fie se intersectează), nu devine nici o clipă lipsită de substanţă şi nici incoerentă. Evident, autorul urmează, aici, mecanismele care îl consacraseră încă din volumul de debut, se raportează la tradiţia şi la amintirile propriei familii şi alege să aducă în prim-planul romanului de faţă o combinaţie de teme literare consacrate: identitatea, relaţia cu celălalt şi iubirea.
Veritabil studiu asupra naturii iubirii, suferinţei, identităţii şi despărţirilor de tot felul, romanul acesta, având, pe alocuri, aerul unui text poliţist care îşi ţine cititorul cu sufletul la gură, nu cade nici în melodramaticul lacrimogen, şi nici nu complică naraţiunea până la punctul în care aceasta să devină prea greu de urmărit. Ci, cu o măiestrie desprinsă parcă din arta muzicală, suprapune doar fragmente ale liniilor narative principale, pentru a le dezvolta ulterior, contrapunctic, utilizând, pe alocuri, tehnica fugii şi a compoziţiei polifonice. Şi chiar dacă toate posibilele răspunsuri la întrebări rostite sau nerostite se vor dovedi, în cele din urmă, insuficiente şi parţiale, important este, pare a spune Carl Frode Tiller, să nu uităm să medităm, măcar din când în când, asupra lor.
Pingback: Incercuire - Carl Frode Tiller - Info Cartea