CULTURA LITERARĂ
Rubrica PERSPESCTIVE
L’usage des plaisirs: Wikipedia sexualităţii
Ştefan Baghiu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 20 (576), 25 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-20-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_576_20_2017.pdf
Andrei Oişteanu, Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură, Editura Polirom, Iaşi, 2016
Profilul lui Andrei Oişteanu este unic astăzi în cultura română. Nimeni nu s-a mai angajat în proiecte exhaustive de analiză şi arheologie a unor teme atât de tabuizate. Narcotice, sexualitate sau antisemitism, temele pe care le abordează Oişteanu, îl transformă într-un veritabil pol alternativ al cercetării actuale.
Iar paradoxul pe care îl descria Foucault în primul volum al celebrei „Istorii a sexualităţii” ar trebui reexaminat în contemporaneitate. Teoria represiunii sexualităţii în cursul modernităţii (adică ascensiunea capitalismului şi a micii burghezii) era infirmată de francez: de fapt, prin scoaterea discursului despre sexualitate din medii tradiţionale, se lărgesc şi se diversifică (explodează) dezbaterile despre sexualitate şi produsele culturale cu tentă sexuală. Deşi citat de fix patru ori în ultima carte a lui Andrei Oişteanu, „Sexualitate şi societate”, francezul pare că a exercitat asupra antropologului român o influenţă notabilă. În sensul în care o asemenea teză poate fi citită şi printre rândurile celui mai recent volum al acestuia: deşi suntem o societate tradiţională şi conservatoare, ar părea – conform cărţii lui Oişteanu – că ne-am ocupat numai cu treburi deocheate. Aproape că nu există epocă în care să nu poată fi găsiţi autori reprezentativi pentru desfacerea unei discuţii despre obsesii culturale, decizii politice sau relaţii de putere care se stabilesc prin intermediul acestor problematici sexuale.
Şi trec peste ius primae noctis (dreptul suveranului de a fi primul partener al miresei, înaintea mirelui) şi peste discuţiile despre donjuanism. Nu pentru că nu ar avea o dimensiune politică implicită, ci mai ales pentru că, în momentul în care trebuie să tragă concluzia pe răzătoarea ideologică, Oişteanu lasă lucrurile să vorbească de la sine, prin puterea exemplului. Lucru care nu ar fi rău dacă nu ar crea diversiuni: spre exemplu, vorbind despre donjuanismul Ecaterinei a II-a a Rusiei („Ecaterina impudica”) sau despre utilizarea acestui ius primae noctis ca subiect într-un roman al lui Dostoievski (în „Adolescentul”, personajul principal este rodul unui asemenea privilegiu), Oişteanu refuză să ducă teza până la capăt. Cum arată această Ecaterina din perspectiva studiilor feministe (spre exemplu), cum arată un prozator antimonarhist (militant şi ultras chiar al ideilor socialiste) când utilizează un asemenea motiv literar etc. Perspectiva antropologică face deseori ca numirea mentalităţilor să ia locul organizării ideologice a problemei. De fapt, din acest punct de vedere, cartea se situează la graniţa dintre literatură de popularizare şi cercetare.
Se urmăreşte însă tratarea subiectului din perspectivă transnaţională. Nu folosesc termenul în accepţiunea sa academică actuală neapărat, ci mai ales în cea veche, comparatistă. Pe Oişteanu îl interesează fenomenalizarea românească a subiectului doar în măsura în care poate fi amestecată unor obsesii sau sisteme de represiune globale (asiatice, transatlantice etc.). Spre exemplu, „cearşaful însângerat” e prezent la Cantemir, în „Istoria ieroglifică”, şi amestecat apoi în analiză cu „Deuteronomul” şi cu „O mie şi una de nopţi”. Astfel că, oricât de bine sunt trecute temele abordate prin istoria literaturii române şi de aiurea, studiul devine tautologic prin lărgirea sistemelor de referinţă. Ni se explică, spre exemplu, faptul că formula „casă de piatră” e, de fapt, o referire la trăinicia relaţiei, căci casele de lemn sau lut sunt mai perisabile decât cele de piatră. E de domeniul evidenţei. Sau, referindu-se la părul femeilor ca motiv erotic, antropologul găseşte câteva versuri din Bogza sau din Arghezi în care e evocat părul despletit.
Apoi, există un raport ciudat între mitologie şi contemporaneitate – de la Sfântul Gheorghe în luptă cu balaurul, la Sfânta Martha şi dragonul Tarasque până în secolul XX. Dar, la fel, cercetătorul nu le dă o interpretare, nu le coagulează pentru a explica o fluctuaţie de metalitate, ci doar pentru a ajunge la concluzii de genul „Dacă bărbatul era considerat a fi «capul familiei», atunci femeia era «sufletul» ei (dacă aş căuta sintagme echivalente în limbajul societăţii postindustriale, aş putea spune că bărbatul răspundea de hardware, iar femeia de software)”. Sau, mai rău, „voi conchide că acţiunea magică a eroinei/zeiţei şi, respectiv, cea războinică a eroului/zeului asupra balaurului sunt la fel de importante şi decisive. Cu alte cuvinte, cele două acţiuni sunt complementare (niciuna dintre ele n-ar fi avut sorţi de izbândă fără să fie dublată de cealaltă), fiind egale în valoare absolută, chiar dacă sunt esenţial diferite”.
Mai bine stau expertizele în a doua jumătate a cărţii (concentrate pe raportul dintre ideologie şi literatură, deşi aici se reia discuţia despre dreptul suveranului la prima noapte cu mireasa ca metaforă care a ajuns şi în romanele lui Orwell, unde era stigma aruncată peste marii capitalişti – care ar fi profitat de astfel de avantaje cu angajatele). Cele mai interesante capitole ale cărţii sunt de departe „Năravuri sexuale în recluziune” şi „Legături primejdioase”, în care autorul devoalează câteva dintre cele mai bizare manifestări (şi principiile coercitive) ale sexualităţii în cultura locală, punând pe tapet resorturile şi raţiunile reacţiilor agresive ale societăţii la adresa homosexualităţii, de exemplu. Devin aici studii de caz Urmuz, Mateiu Caragiale, Bogza sau Emil Brumaru.
Studiul lui Oişteanu are două calităţi: e detabuizator (capitole ca „Violul – un abuz «uzual»” sau „Dreptul naşului” – ca să numesc totuşi câteva dintre cele mai cuminţi) şi e exhaustiv.
Însă, cu toată ambiţia cercetării, faptul că niciodată nu sunt desprinse teze corelative între societate şi sexualitate, ci ele există doar subînţelese exemplelor, volumul rămâne doar material de documentare pentru cine va încerca să forţeze o interpretare.