Am scris acests acest text în Libertatea despre tipul de discurs dominant din presa noastră vizavi de războiul din Orientul Mijlociu
Lumea orwelliană: „războiul este pace”
Ce lipsește din peisajul mediatic românesc?
Reflexivitatea. Întrebarea despre interese, despre escaladare, despre consecințe pe termen lung. Paradoxal, această complexitate apare adesea în spațiul informal.
În conversațiile private, pe rețelele sociale, în comentariile oamenilor fără funcții publice, opiniile sunt mult mai variate, mai nuanțate, uneori mai prudente decât discursul mediatic dominant.
Aici devine relevantă ideea spiralei tăcerii (Elisabeth Noelle-Neumann): când percepem că o opinie este majoritară, tindem să ne autocenzurăm pozițiile divergente.
Astfel, consensul aparent devine tot mai compact, iar pluralitatea se retrage în privat.
Nu este nevoie să presupunem un „centru de comandă” ocult pentru a observa uniformizarea discursului. Sunt suficiente: (i) dependența de agenții internaționale, (ii) presiunile economice, (iii) aliniamentele strategice, (iv) logica audienței și a spectacolului.
Dar rezultatul rămâne același – o lume prezentată prin opoziții simple, bine și rău, într-un conflict care produce suferință reală.
Între timp, soldați, civili, copii, bătrâni, oameni fără putere decizională, plătesc costul. Niciun slogan nu le atenuează pierderea.
Trebuie, totuși, să ne amintim cât de ușor poate presa transforma o intervenție militară într-o „misiune civilizatoare”.
Istoria europeană oferă exemple dureroase despre cum agresiuni evidente au fost prezentate drept acte de apărare sau eliberare. Nu este nevoie să forțăm comparațiile pentru a înțelege lecția. Este suficient să ne amintim cât entuziasm mediatic au însoțit, în alte epoci, proiecte politice care promiteau ordine, purificare și salvare națională, inclusiv cele asociate cu ascensiunea lui Adolf Hitler.
Pentru că problema nu este trecutul. Problema este disponibilitatea permanentă a limbajului moral de a cosmetiza violența și războiul.
Aurelian Giugăl