Orașul și oamenii săi

Alexandra Dima

Piesa: „Proteine fluorescente”, de Alexandra Pâzgu: Regia: Leta Popescu; Scenografie colectivă; Consultant scenografie: Radu Lărgeanu; Sound: Mihai Moș; Distribuție: Alexandra Caras, Bianco Erdei, Cătălin Filip, Oana Mardare, Doru Taloș

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 1 (557), 5 ianuarie 2017:

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-1-2017

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_1_557_web.pdf

 

„Reactorul de creație și experiment” a reușit să se impună, în nici trei ani de existență, drept un spațiu cultural capabil să atragă și să mobilizeze forțele creatoare din teatrul independent local, devenind, aproape imediat după lansare, un stimulent al experimentelor performative clujene. Cel mai important atu al asociației rămâne totuși consecvența echipei în organizarea unor evenimente cu scop asumat educativ (prin ateliere, dezbateri și grupuri de lucru, într-un mediu relaxat, ne-didacticist), care contribuie, dată fiind natura lor intrinsec formativă, la îndeplinirea misiunii comunitare pe care și-au asumat-o fondatorii, precum și la coagularea și la fidelizarea unui public specific.

Astfel, „Drama 5 – rezidențe de scriere dramatică”, proiect desfășurat în vara lui 2016, se înscrie într-un program mai amplu, de revigorare a peisajului spectacologic românesc și de încurajare a dramaturgiei autohtone prin crearea unui cadru favorabil exersării aptitudinilor literare ale tinerilor autori. Demersul inițiat de „Reactor” a avut, de fapt, o dublă finalitate: producerea efectivă a cinci materiale scrise viabile din perspectivă teatrală și, ulterior, punerea în scenă a uneia dintre piese. Cea mai nouă montare a Letei Popescu, „Proteine fluorescente”, se bazează, deci, pe textul-câștigător al rezidențelor, semnat de Alexandra Pâzgu.

Dată fiind această geneză complicată a producției, nu mă miră defel faptul că, încă din primele momente, suportul dramaturgic se dovedește a fi mai mult decât un pretext (sau instrument) pentru spectacol. Ba chiar putem spune că fiecare scenă pare arhitecturată anume pentru potențarea cuvintelor rostite și a încărcăturii lor accentuat poetice. În consecință, fiind un spectator nedisciplinat și complet lipsit de răbdare, aș putea reproșa montării (sau textului însuși) o oarecare locvacitate și o împotmolire ocazională în formule lirico-filosofice ușor excesive.

Totuși, făcând abstracție de propriile mele gusturi, cred că producția se adresează unui tip de public capabil să încaseze lovituri emoționale în doze succesive, fără a-i fi epuizată capacitatea de receptare. Astfel, există, desigur, o serie întreagă de aspecte pozitive ale „Proteinelor” și numeroase motive pentru care experimentul „Drama 5” poate fi declarat un succes surprinzător, mai ales în condițiile în care prima ediție a oricărui eveniment este, în general, este una de tatonare.

Angrenajul spectacular se bazează, deci, pe o succesiune de viniete, clar delimitate prin intertitluri și construite ca niște panseuri pe tema vieții citadine, cu toate singurătățile, melancoliile, aventurile amoroase sau plictiselile ei cotidiene. Premisa este, așadar, una de care, în calitatea noastră de ființe urbane, nu putem decât să ne lăsăm seduși. Acest lucru pare cu atât mai greu de evitat pentru clujeni, cu cât monologurile confesive au ca sursă comună de inspirație Mărăștiul și specificul său de cartier ultraaglomerat, extins pe verticală, copleșitor dar, totodată, fascinant.

Anumite momente sparg însă, temporar, această convenție dramaturgică, pentru a o restabili apoi imediat – deoarece nici textul, nici spectacolul nu mizează pe elemente surpriză foarte brutale. De pildă, chiar într-una dintre primele scene sunt recitate pasaje din memoriile Ecaterinei Teodoroiu, preluate de pe un site cu titulatură suspect de ludică („Doza de bine”, dacă nu mă trădează memoria), care este citat la sfârșit, pentru a crea un contrast (fertil din punct de vedere teatral) cu patetismul grav, pe alocuri indigest, al frazelor autobiografice. Se realizează, astfel, un arc peste timp, o legătură deloc subtilă între Mărăștiul originar și cartierul clujean, între istoriile individuale de atunci și cele de acum, care nu mai au panașul eroismului și care se pierd în masa amorfă a orașului. Există, de altfel, la un moment dat, și o vastă incursiune metateatrală în contextul socio-politic al verii lui 2016, care a coincis, temporal (chiar servind drept sursă de inspirație), cu perioada scrierii textului. Se încearcă, în acest fel, o stabilire a proporțiilor dramelor personale în raport cu cele globale.

De asemenea, metafora centrală a spectacolului, cea a microorganismelor fluorescente, este reluată ca laitmotiv și, într-un final, elucidată prin enunțarea rațiunii biologice a proteinelor de a lumina în întuneric: banala și aparent prozaica foame. În acest punct, deși o lămurire era, desigur, necesară, am simțit cel mai pregnant un soi de oboseală a propriei mele receptivități, tocmai din cauza tonului explicativ-didactic cu care se oferă dezlegarea misterului (ascuns, până atunci, într-o sticlă cu conținut fosforescent).

Pe de altă parte, există o sumă de soluții regizorale ingenioase, care, împreună cu flerul interpretativ al actorilor Alexandra Caras, Bianco Erdei, Cătălin Filip, Oana Mardare și Doru Taloș, contrabalansează efectul de suprasaturație spectatorială, pe care eu, una, l-am resimțit ocazional. Așa se întâmplă, de exemplu, în timpul unui monolog interior despre iubiri pierdute, redat de vocea din off a lui Doru Taloș, care, prezent fizic în spațiul de joc, privește nostalgic în gol, cu o mină tristă, ce trădează accente vag caricaturale. Chiar când momentul riscă să alunece într-un șir de stereotipuri fade cu vacanțe pariziene, Alexandra Caras începe să-l stropească cu apă din două pulverizatoare de plante pe individul singuratic care își plânge de milă, răsturnând complet miza scenei și creând un savuros episod comic.

Scenografia, semnată de întreaga echipă, este un alt punct forte al producției. Formată exclusiv din paralelipipede metalice, care capătă varii funcții și resemantizează permanent spațiul, aceasta impresionează printr-o funcționalitate riguroasă. Jocul repetat al construcției, reconstrucției și demolării monstrului urban nu devine nicio clipă obositor, ci, din contră, impune un ritm mai vioi reprezentației.

„Proteine fluorescente” nu reprezintă, pentru mine, un spectacol generator de revelații. Cu toate acestea, piesa pe care se bazează reușește, alternativ, să tensioneze, să relaxeze și să înduioșeze spectatorul, ceea ce n-ar fi posibil în lipsa unui potențial dramatic autentic. În plus, Leta Popescu se pricepe să tempereze într-o mare măsură tonalitatea reflexiv-filosofică a textului, deși este evident că, de la bun început, și-a propus respectarea literei și spiritului acestuia.