CULTURA LITERARĂ

Rubrica „Întâmpinări”

Înapoi la Balzac

Cosmin Borza

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 3 (559), 19 ianuarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-3-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura559_3_compressed.pdf

 

 

După ce, în 2015, i-a revizitat pe Liviu Rebreanu și pe Hortensia Papadat-Bengescu („Un text ascuns în romanul «Ion»…”, respectiv „O mitologie a unor atrizi moderni…”), Mircea Tomuș publică, în 2016, o relectură a capodoperei lui G. Călinescu, „Enigma Otiliei”. Demersul profesorului și istoricului literar sibian merită, fără îndoială, salutat, cu atât mai mult cu cât – prea adesea – agitatele dezbateri canonice românești de după 1989 au eludat tacit sau chiar au evacuat zgomotos tocmai recitirile profesioniste. Inclusiv faimoasa butadă că operele „clasice” sunt „lăudate” de toți și „citite” de nimeni a suferit revizuiri, dezavuările care mai de care mai ingenioase luând locul elogiilor inerțiale. De notat și că neîncetat reformatele programe școlare ori curricula universitare vizează cu obstinație reducerea timpului de studiu repartizat marilor scriitori, iar decizia de a le dedica o lucrare de licență/ disertație/ grad se ia, astăzi, doar cu acceptarea anacronismului ca etichetă mai mult decât probabilă. Firește, întoarcerea la clasici comportă destule riscuri, dintre care se disting iluzia noutății și trivializarea, anume explorarea – fie naiv-mimetică, fie vulgarizatoare – a unor teritorii artistice demult cartografiate. Un caz pe cât de recent, pe atât de simptomatic în acest sens rămâne comica serie „Eminescu, poem cu poem”, etalată de Alex. Ștefănescu.

Din păcate, deși fundamentată pe o incursiune critică de o cu totul altă factură, care amintește aproape la fiecare pagină de temeinicia/ trăinicia școlii postbelice românești de istorie literară, nici microstudiul lui Mircea Tomuș nu se sustrage neajunsurilor reîntâlnirii cu o operă canonică. Foarte vulnerabilă este, cred, chiar principala rațiune a resuscitării interesului pentru „Enigma Otiliei” – așa-zisul balzacianism al romanului: „problema locului comun din receptarea critică a acestui roman, balzacianismul, poate fi reluată în termeni oarecum diferiți decât cei în care a fost abordată și, să zicem, soluționată până acum”. Enunțată astfel, „problema locului comun” nu face, de fapt, decât să cauționeze decalajul complet nejustificat dintre interpretarea didactică și cea critică, sursă a numeroase răstălmăciri analitice. „«Enigma Otiliei» – roman balzacian” reprezintă o formulă falsă propagată azi în majoritatea manualelor/ auxiliarelor școlare și în prea multe cursuri universitare. În schimb, „De la Ion la Ioanide” (Nicolae Balotă) și, mai ales, „Arca lui Noe” (Nicolae Manolescu) sintetizează schimbarea de perspectivă consfințită de critica românească din anii ʼ60-ʼ70, invalidând orice posibilitate a evaluării „Enigmei…” drept o „clonă balzaciană”. Sintagma din urmă îi aparține lui Paul Cernat, care, într-un capitol („Fotografie și enigmă”) din „Modernismul retro în romanul românesc interbelic”, reface istoricul mutațiilor receptării romanului călinescian pentru a-i delimita cea mai substanțială relectură contemporană: „Între stendhaliana «oglindă plimbată de-a lungul unui drum» și experiența post-balzaciană din «Enigma Otiliei» diferența este dată – metaforic vorbind – de negativul prin care «sufletul» unei lumi de curând dispărute revine, spectral, la viață. […] «Enigma Otiliei» pune de fapt în scenă o iluzie artistică marcat subiectivă, reconstruind – prin «metoda balzaciană» datele și atmosfera unei lumi revolute către care creatorul ei se întoarce, nostalgic și ironic-detașat totodată, ca înspre o hieroglifă a destinului…”. În cartea lui Tomuș, Manolescu apare la „Bibliografie” (dar nu și la note), iar Balotă și Cernat lipsesc.

Absente sunt și argumentele convingătoare care să susțină o reconfigurare a diferențelor dintre programele romanești ale lui Balzac și Călinescu. În viziunea lui Tomuș, prozatorul francez ar realiza o „lume de particularii”, dependente de un model real, relativ ușor de conectat cu un anume timp sau spațiu, pe când cel român ar accesa „ordinea și dimensiunile universaliilor”, „Enigma Otiliei” reușind „să ne instruiască sensibil despre legile generale și condițiile de detaliu ale sfârșitului de mari ere și de lumi întregi”. Glose subtile și realmente înnoitoare pentru înțelegerea unor aspecte punctuale ale prozei călinesciene – despre „construcția imposibilă” descrisă în incipit, dublurile „caricate” ale protagoniștilor Otilia și Felix, „adevărata autoritate paternă” întruchipată de Pascalopol – conlucrează distonant pentru a pretinde că lumea orfană și bastardă din „Enigma…” dezvoltă legături de adâncime cu tragediile antice sau shakespeariene, cu teatrul comic și dramatic baroc ori renascentist, respectiv cu romanul de la începuturile modernității europene. Analizele meticuloase, aplicate cu precădere pe componente mai puțin perceptibile ale textului, se încheie mereu printr-un salt conclusiv frizând „dimensiunile eterne și universale ale naturii umane”. Otilia este percepută drept „un exemplar de feminitate absolută”, Felix conturează „prototipul virilității tinere”, ambii reprezentând „semnul, sigla, hieroglifa eternă a universalului”, după cum Georgeta devine „orfana absolută”, Weismann – „«jidovul rătăcitor»”, iar Stănică Rațiu își extrage „fixitatea caracterului” tocmai din contrariul ei – labilitatea.

Despărțit încă o dată de Balzac, G. Călinescu din „«Enigma Otiliei» sau amurgul unei lumi fără tați” se întoarce tocmai la clișeele balzacianismului.