Teodor Brateş:
„Liberal”, „liber”, „autonom”, „independent” etc. sunt adjective cu un evident potenţial conflictual, mai ales aici, la noi, pe plaiurile mioritice.
EPAPER revista Cultura
Incontestabil, un personaj postdecembrist specific este „profesionistul” în materie de talk-show-uri televizionistice, cel care, de regulă, le ştie pe toate, golind de conţinut noţiunile de „calificare”, „specializare”, „responsabilitate”. Suntem, oare, în faţa unei fatalităţi sau există antidot la incompetenţă şi la monopolizarea spaţiului public?
Gâlceava terminologică. Când, într-o amplă reuniune, asemenea celei despre care intenţionez să relatez, îi vezi laolaltă pe exponenţi ai unor profesii atât de diverse – jurişti, arhitecţi, medici, farmacişti, contabili, evaluatori, notari, executori judecătoreşti, experţi tehnici – ai întreaga îndreptăţire să te întrebi: ce-i uneşte? Denumirea reuniunii oferă un răspuns concludent: „Ziua Profesiilor Liberale din România”. S-au aflat împreună pentru a dezbate tema „Vocaţia antreprenorială a membrilor profesiilor liberale”.
Este util de consemnat că noţiunea de profesii liberale – derutantă pentru marele public, întrucât primul gând te duce la formaţiunile politice, la politicienii care se proclamă drept liberali – a făcut ea însăşi obiectul unor controverse în dezbaterile reuniunii. Între altele, unii vorbitori au considerat că trebuie să li se spună „profesii libere”, ceea ce a declanşat o reacţie firească: există, oare, acum, în România, profesii care se exercită forţat (un fel de „muncă obligatorie”)? O altă temă generatoare de confruntări terminologice a vizat caracterul economic al „produselor” livrate de profesiile liberale, respectiv măsura în care pot fi considerate exclusiv o „emanaţie” a proprietăţii intelectuale.
Ascultând argumentele pro şi contra – aproape toate cu o încărcătură de cultură profesională remarcabilă – nu poţi evita butada potrivit căreia una dintre cele mai nereuşite, mai păguboase isprăvi ale omenirii a fost inventarea… adjectivului. „Liberal”, „liber”, „autonom”, „independent” etc. sunt adjective cu un evident potenţial conflictual, mai ales aici, la noi, pe plaiurile mioritice, iar efortul îndreptat spre a le situa corect în timp şi spaţiu merită – la rândul lui – remarcat şi apreciat cum se cuvine, inclusiv din perspectiva culturii economice.
Concurenţă şi solidaritate. Există un anumit tip de liberalism căruia nu greşim dacă-i adăugăm adjectivul „taliban”. Este specia care, între altele, susţine că „economia de piaţă reprezintă forma desăvârşită a libertăţii individului” şi, în consecinţă, „orice reglementare contravine chiar drepturilor omului”. Explicit şi implicit, comunicările prezentate la reuniune au combătut concepţiile ultra-liberale, „desăvârşirea pe care o afirmă reprezentând o himeră”. De aceea, oricât de paradoxal ar părea, tocmai exponenţii legitimi ai profesiilor liberale au solicitat numeroase reglementări – considerate de ei rezonabile, raţionale – care să contracareze exact „derapajele pieţei libere”.
S-a apreciat că imperfecţiunile de ordin legislativ diminuează aria de acţiune a concurenţei loiale, stimulează individualismul exacerbat, facilitează extinderea unei dezordini care afectează în primul rând profesiile liberale. Este şi „patul germinativ” cel mai fertil pentru înflorirea corupţiei. Drept urmare, s-a făcut apel la solidaritatea de corp profesional pentru influenţarea autorităţilor publice în vederea adoptării de reglementări menite să creeze cel mai favorabil cadru juridic pentru creşterea continuă a valori adăugate aduse de profesiile liberale.
Vocaţia, ca valoare economică şi etică. Mulţi exponenţi ai profesiilor liberale şi-au însuşit ideea că aparţin industriilor creative, în vreme ce ultra-liberalii îşi intensifică atacurile (declanşate încă din zorii tranziţiei) împotriva reglementării activităţilor industriale şi, în general, împotriva tuturor domeniilor în care se impune a se acţiona conform unor reguli stricte. În ceea ce-i priveşte pe participanţii la reuniune, este semnificativ că nevoia îmbunătăţirii codurilor deontologice specifice, precum şi cea a elaborării unui cod etic unitar pentru toate profesiile liberale, au constituit o temă predilectă, pornindu-se de la un document al Uniunii Europene intitulat „Valorile Comune ale Profesiilor Liberale”. Din acest punct de vedere, a atras atenţia o schemă care a pus faţă în faţă două tabele. Pe o coloană erau menţionate componente ale „vocaţiei umane”, iar pe cealaltă ale „vocaţiei profesionale” (sigur, şi aici avem o problemă de terminologie, care ar putea fi abordată cu un alt prilej). Astfel, s-au identificat: vocaţia de a ajuta versus vocaţia de a sluji propriul interes; vocaţia de a avea o profesie versus vocaţia de a obţine profit; vocaţia de a-ţi considera semenii drept parte a umanităţii bazate pe solidaritate versus vocaţia de a-i considera pe semeni drept clienţi; vocaţia de a realiza bunuri şi a presta servicii în interes public versus vocaţia de a produce pentru piaţă. Măsura în care aceste vocaţii sunt considerate complementare relevă expresiv şi conştientizarea conexiunii organice a economicului cu social-eticul în exercitarea profesiilor liberale.
Spunând toate acestea, revin la preambulul articolului. După unele evaluări, circa 100.000 de persoane exercită, în România, profesii liberale, având relaţii contractuale cu alte sute şi sute de mii de persoane (fizice şi juridice). Chiar dacă nu toţi fac parte din elitele autentice, măcar cei din vârf n-ar trebui ignoraţi de mass-media autohtonă. Aşa că avem parte, în continuare, de talk-show-uri televizionistice populate de atotcunoscătorii „de serviciu”, pseudo-enciclopediştii zilelor noastre. Şi aceasta, în condiţiile în care ei înşişi proclamă cu aplomb necesitatea unei economii, a unei societăţi bazate pe cunoaştere.