Cultura economică
Clasa de mijloc, de la sloganul electoral la realităţile în mişcare
Teodor Brateş
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 2 (558), 12 ianuarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-2-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_2_558ePaper.pdf
Aproape toate programele prezentate cu prilejul alegerilor parlamentare au avut înscrisă între obiectivele majore consolidarea clasei de mijloc. Suna atractiv pentru mulţi votanţi deoarece, în percepţia publică, formula se rezuma la asigurarea unui trai decent, adică nici bogat-bogat şi nici sărac-sărac, ci pe undeva… la mijloc, într-o expresie caragialeană de tipul „tot românul să prospere”. Asta în teorie, dar cum stăm cu practica?
Pragul de sus şi pragul de jos
Sondajele de opinie arată că peste două treimi dintre concetăţenii noştri consideră că fac parte din „clasa de mijloc”. Când, însă, acest răspuns este luat la „bani mărunţi”, definiţiile pendulează între „supravieţuiesc” şi „mă descurc”. Nu există, oare, elaborări ştiinţifice pentru tema noastră, astfel încât să înţelegem (mai ales politicienii) despre ce vorbim? Sunt de ordinul sutelor. La care să ne oprim, pe care s-o acceptăm?
Nu propun cititorului un asemenea exerciţiu. Din perspectiva culturii economice, ar fi de reţinut că, în cazul dat, operăm cu noţiuni fundamentale precum proprietatea, trebuinţele, veniturile, valoarea adăugată… Dacă luăm în seamă şi prelungirile economiei în sferele sociologică şi psihologică, mai ales în raportul dintre ocupaţii (profesii) şi statutul social (cu prestigiul pe care îl presupune), ajungem pe drumul cel mai scurt la noţiunea de „clasă” şi suntem gata-gata să ne frigem degetele pentru că nu-l putem omite pe Marx, dar repede ne consolăm cu teoriile weberiene. Prea complicat. Este unul dintre motivele care reduc tema la delimitarea „gulerelor albe” de „gulerele albastre”, însă intrăm în alt bucluc, la diferenţierile de clasă şi, mai grav, la „lupta de clasă”. Unde mai pui că sunt şi teoreticienii care împart clasa de mijloc în una de sus, alta de jos şi, evident, a treia, de… mijloc. Te apucă ameţeala. Aşa că urmează, inevitabil, întrebarea: nu se poate mai simplu, mai pe înţelesul muritorilor de rând?
Ipoteze de lucru
În multe studii s-au identificat grupele de ocupaţii care s-ar include în noţiunea de „clasă de mijloc”. S-a pornit de la statistica oficială, inclusiv cea practicată de Eurostat. Pe primul loc se află membrii corpului legislativ şi executiv, conducătorii şi funcţionarii superiori din administraţia publică, din unităţile economice şi sociale (aproximativ 2 la sută din populaţia ocupată). Urmează specialiştii cu ocupaţii intelectuale, ştiinţifice (circa 4 procente), tehnicienii, maiştrii şi asimilaţii (tot circa 4 la sută), funcţionarii administrativi (circa 2 la sută), lucrătorii operativi din sfera serviciilor şi asimilaţii (circa 4 la sută).
Ar fi simplu şi nu prea. Mai trebuie de precizat ceva. A făcut-o, cu ani în urmă, celebra revistă „The Economist”, iar formula, în esenţa ei, este următoarea: face parte din clasa de mijloc acea persoană care, după ce a mâncat, după ce şi-a asigurat şi celelalte nevoi vitale, poate, cu banii care i-au rămas, să–şi procure şi ceva în plus din ceea ce pofteşte. Aşa că, tot la bani, la venituri şi cheltuieli ajungem. Am amintit de „supravieţuire”, adică de o existenţă de azi pe mâine. Se poate recurge, în această ipoteză, la unităţi de măsură?
Să ne reamintim că, în anul 2000, s-a introdus obligativitatea stabilirii „coşului minim de consum lunar” ca limită a „supravieţuirii”. După mai puţin de doi ani s-a renunţat la respectivul „coş”, dar, acum, sindicatele revendică revenirea la ceea ce s-a considerat şi se consideră strict necesar pentru conceperea şi aplicarea politicilor salariale. Unele calcule arată că este vorba de (fix) 1678 lei pe lună şi pe persoană. Prezint suma tot ca o ipoteză de lucru. Definirea „coşului minim lunar de consum” presupune calcule laborioase. Nu aproximări foarte… aproximative.
Este, totuşi, de reţinut posibilitatea de a se stabili o sumă care să reprezinte premisa încadrării „obiective” în diversele straturi ale „clasei de mijloc”. Este încă o ipoteză de lucru.
Antreprenoriatul – stare de fapt şi stare de spirit
Mai trebuie să consemnăm, cel puţin, opinia potrivit căreia categoria antreprenorilor ar fi chiar nucleul „clasei de mijloc”. Şi în această privinţă, controversele se ţin lanţ. Este, totuşi, de reţinut că avem de-a face cu peste 500.000 de firme, ceea ce indică şi numărul mare de antreprenori. Calculele se fac şi în funcţie de numărul de acţionari, în medie, pe o firmă, respectiv 2,5 persoane. Cu o oarecare „bunăvoinţă” putem include toate aceste persoane în „clasa de mijloc”. Spun „bunăvoinţă” deoarece – potrivit unui recent studiu Coface – în 2016 şi-au întrerupt activitatea circa 160.000 de firme. Deşi noile firme din 2016 au depăşit „cota” de 74.000, este clar că nu acoperă decât 46 la sută din numărul celor care au ieşit din piaţă.
Procesele şi fenomenele care au loc în sistemul antreprenorial au făcut şi fac obiectul unor investigaţii sistematice ale Consiliului Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii din România (CNIPMMR). Aşa că, toţi cei interesaţi să aprofundeze tema au la dispoziţie un bogat material documentar. Este vorba şi despre stările de spirit, iar, la acest început de ciclu electoral, antreprenorii aşteaptă cu un optimism prudent să se adopte măsurile care se impun pentru sprijinirea capitalului autohton, pentru susţinerea lumii afacerilor mici şi mijlocii.
Sigur, este mai uşor să stabileşti diagnosticul decât să gândeşti şi să promovezi tratamentele adecvate. Dar, ceva palpabil se cere întreprins fie şi numai pentru a conferi economiei şi societăţii româneşti, în ansamblu, acel grad de stabilitate pe care o clasă de mijloc puternică îl poate asigura cu adevărat, în foarte mare măsură.