CULTURA SPORTULUI
Rubrica PRIN OGLINDĂ
Patrick Mouratoglu, un „intruder”
Valentin Protopopescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 3 (559), 19 ianuarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-3-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura559_3_compressed.pdf
Pentru mine, ediţia 2015 a turneului de la Roland Garros a fost una extrem de zbuciumată. Am comentat meciurile din prima săptămână a chenzinei pariziene de la Bucureşti, din studioul Eurosport, apoi partidele din cea de-a doua săptămână le-am abordat chiar din cabinele TV de pe Philippe Chatrier. Stres mult, condiţii tehnice mai precare decât acasă, spaţiu meschin, fără aer condiţionat etc. Neavând calculator în minuscula cabină de la Roland Garros, eram obligat să-mi lucrez informaţiile din fişe acasă şi să le printez la Centrul de Presă. Terminam seara târziu comentariul live, apoi dimineaţa până la prânz îmi elaboram documentaţia. De Paris nu m-am bucurat în cinci zile decât un ceas, răstimp în care m-am plimbat pe la Nôtre-Dame, pe Boul’ Mich, trecând grăbit pe la Sainte-Chapelle şi Cluny… şi cam atât. În rest, n-am avut timp decât de turneu.
Cu o singură excepţie. Fanatic al cărţilor fiind, am profitat de acel ceas de promenadă melancolică şi m-am aventurat nu mai mult de 30 de minute în librăria-anticariat Gibert Joseph, vizavi de Cluny. Am scotocit la rafturile Occasions, dar şi la raionul de noutăţi sportive. Ştiam că pe la jumătatea lui mai apăruse autobiografia lui Patrick Mouratoglu, „Le Coach”, la Editura Arthaud de la Paris. Deşi volumul era scump, 20 de euro, n-am stat nicio secundă pe gânduri. Am înhăţat cartea, am îndesat-o în rucsac şi m-am grăbit să prind primul metrou către RER-ul C, cu gând să schimb apoi încă o dată pe linia 10, spre Boulogne-Porte-de-Saint-Cloud. Aveam treabă la Roland Garros. Urma semifinala de simplu a tabloului feminin, întâlnirea dintre Serena Williams şi Timea Bacsinsky, meciul pe care trebuia să-l comentez.
Întâlnirea a fost urâtă şi bizară, campioana americană a jucat accidentată, ea se mişca greu, şi, totuşi, după un prim set câştigat de outsideră, lidera WTA a găsit resurse să-şi impună jocul extrem de sincopat în faţa unei elveţiene parcă paralizate la gândul că o poate învinge pe celebrissima Serena. După partidă, pe îngustul culoar exterior de la etajul al treilea al turnului de televiziune de pe Chatrier, am ieşit la o cafea cu Virginia Ruzici, Adrian Marcu, Radu Antofi, Luminiţa Paul, Cristi Petre şi un tehnician francez foarte simpatic, pe nume Philippe. Tăceam, obosit, răsfoind cartea lui Mouratoglu, şi-i ascultam pe ceilalţi vorbind, când Lumi Paul mă fixează cu o privire întrebătoare. Îi spun câte ceva despre cartea abia răsfoită, iar ea, mustăcind a glumă, îmi zice direct: „Păi, ai putea s-o traduci, nu?”.
De aceea, la un an şi jumătate de la acel episod, mare mi-a fost bucuria când am avut şansa de a tălmăci „Le Coach” ca urmare a invitaţiei formulate de Bogdan Ungureanu şi Cătălin Muraru, cele două minţi „reci” ale Editurii Publica din Bucureşti.
Îl admiram pe Patrick Mouratoglu ca realizator TV la Eurosport, dar citindu-i şi traducându-i cartea, am descoperit un personaj foarte complex, mare iubitor al tenisului, dar mai ales un ins care ilustrează fără rest formula anglo-saxonă „Self-made man”. Cumva a priori, devenisem de câţiva ani încoace partizanul lui Patrick, pentru că mă enervase opinia mai multor confraţi jurnalişti şi a unor oameni din lumea tenisului românesc în raport cu acesta. Era mult dispreţ, suficienţă şi speculaţie în acele judecăţi de valoare efectuate complet orb, fără a-l cunoaşte deloc pe antrenorul francez. „Băiat de bani-gata, ce s-ar fi făcut fără banii lui tăticu’, Serena l-a făcut mare, el n-a fost jucător” etc., cam aşa se vorbea despre Mouratoglu în mediile tenisistice de la Bucureşti.
Într-adevăr, Patrick ar fi putut avea o viaţă uşoară şi comodă dacă ar fi acceptat să lucreze ca partener la firma tatălui său, una dintre cele mai importante din Franţa în domeniul energiei regenerabile. Pasionat de tenis, frustrat că nu a reuşit atunci când era copil să urmeze o carieră în sportul alb, el a ales tardiv, la maturitate, calea antrenoratului în academie. Proiectul i-a aparţinut, la fel şi materializarea sa, iar susţinerea financiară necesară începutului a venit din partea tatălui. Nu a fost simplu, omul era exterior sistemului, nu fusese tenismen, nu înregistrase performanţe pe teren. Dar Patrick a învăţat imens de la australianul Bob Brett, primul lui mentor şi partener la academie, apoi şi-a construit singur o metodă de coaching, mergând pe calea grea şi riscantă a autodidactului. El a descoperit, până la urmă, de unul singur ce înseamnă diferenţa între „a fi antrenor” şi „a fi coach”, precum şi beneficiile unei abordări psihologizante a antrenamentului şi pregătirii tenismenului.
În fond, pentru a înţelege corect performanţa de tehnician reuşită de Patrick Mouratoglu, e suficient să comparăm abordarea sa şi cea propusă de Mats Wilander, colegul lui de la Eurosport. Suedezul, mare campion şi fost lider mondial, dar antrenor sporadic şi lipsit de viziune, are o expunere flamboaiantă. Mats face metafizica tenisului, e inventiv şi uneori chiar poet, vorbeşte mult şi te striveşte cu detalii, dar dă sentimentul că nu stăpâneşte magma de vorbe pe care o revarsă asupra privitorului TV. În schimb, Patrick, mare amator de statistică şi un iubitor al cifrelor reci, propune o viziune clară, concisă, cantitativă, una care îţi oferă o explicaţie edificatoare asupra raporturilor reale între forţele care stau să se înfrunte. Dacă Wilander te lasă cu un sentiment plăcut dar ambiguu, Mouratoglu îţi clarifică perspectiva. Sincer, în materie de analiză, îl prefer pe cel de-al doilea.
Dar în cartea de faţă, una pentru a cărei eleganţă stilistică autorul a apelat la trei jurnalişti – Laura Bilmann, Isabelle şi Lisa Guérin – Patrick, deşi face o reverenţă spiritului geometric şi rigorii strategice, ne surprinde datorită unei sensibilităţi umane extraordinare. Deşi îndrăgostit de armonia rece a cifrelor şi fascinat de tenisul-procentaj, Patrick Mouratoglu mărturiseşte că relaţiile cele mai profunde le-a stabilit cu sportivi temperamentali, ca Marcos Baghdatis, Grigor Dimitrov, Aravane Rezaï, Yanina Wickmayer, Jérémy Chardy şi Serena Williams. Legat de aceştia printr-o empatie de proporţii, el i-a înţeles şi le-a reclădit cariera şi stilul plecând de la schimbul sufletesc avut cu ei. Sever, riguros, planificat în metoda lui de coaching, Patrick are vulnerabilităţi sufleteşti impresionante, iar ponderea nefastă a acestora s-a văzut în eşecul din relaţia profesională cu Irena Pavlovic, Marcos Baghdatis, Anastasia Pavliucenkova, Aravane Rezaï şi Grigor Dimitrov. Forţa lui vine însă din capacitatea de a integra nereuşitele şi de a pregăti condiţiile viitorului succes.
Lecţia cea mai puternică pe care ne-o predă antrenorul francez este aceea că din experienţă trebuie să învăţăm neîntrerupt. Un eşec nu bucură pe nimeni, dar concluzia extrasă din suferinţă poate fi transformată în premiza unei reuşite ulterioare. Patrick subliniază ponderea deosebită pe care o are echilibrul mental şi supramotivaţia în pregătirea triumfului sportiv. Maniera în care a reabilitat-o pe Serena Williams, depresivă şi uitând să mai câştige după 13 Mari Şlemuri adjudecate, este pilduitoare pentru ştiinţa psihologică stăpânită de Mouratoglu.