CULTURA VIZUALĂ
Mănâncă „arta”!
Vasile Radu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 8 (564), 23 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-8-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/564_web.pdf
Manierismul „socratic” cu care se împodobeşte arta lui Daniel Spoerri are deja o vechime semicentenară! „Les Menus pièges” („Meniurile capcană”), preparate cu ocazia expoziţiei lui Daniel Spoerri intitulată „723 Ustensiles de Cuisine”, de la Galeria „J” din Paris (2 mai 1963), inaugurează o strategie a creaţiei care mută execuţia operei din atelierul artistului în bucătăria şi salonul restaurantului pe care autorul îl deţine. Acesta transformă într-un fel de banchet platonician „politica artei” şi „modul artistic de a face toţi banii!” Pune ochiul să se întovărăşească cu nasul şi limba, privirea şi mirosul cu gustul, şi provoacă uluirea locuitorilor Cetăţii Artei de până la el, înlocuind portretele fructiforme ale lui Archimboldo cu o asceză inestetică de resturi neorânduite ale meselor protocolare (sau nu!), stârnind vacarmul simţurilor călugăreşti cu vuiet de mânăstire uzurpată.
De la Mondrian la Sonia Delauney, estetica abstractului suferă o lovitură mortală tocmai când se pregătea să anunţe victoria asupra clasicismului extatic care a construit în istoria artei un gen artistic, combinând exerciţiul de stil cu lecţia filozofică, prin celebrele „bodégones” ale lui Velázquez. Preluând de la tablourile flamande şi olandeze reproducerile insipide ale viului-mort, continentul naturii statice „de sufragerie” devine o simplă pană de împodobit o pălărie, un breloc exuberant-zornăitor, panaşul şi cocarda iluzorie a lăcomiei indigeste, înlocuind hrana artistică perenă a culturii gastronomice cu opusul ei, un … „ratatouille” obţinut prin afilierea la absurdul dadaismului şi prin criogenia unui realism neţărmurit, alături de Pierre Restany şi de ceilalţi noi realişti francezi. La Juan Sanchez Cotan (1560-1627), legumele şi fructele atârnate de sfori îl arată pe acesta preocupat de metafizica obiectului şi nu de metamorfoza acestuia în hrană.
Spoerri înlocuieşte interioarele de taverne pline-ochi de mulţimi pestriţe (pentru care mâncarea şi băutura jucau rolul cel mai important) cu personajele selecte care glosează filozofic, acompaniate de critici-paji şi ospătari, dirijaţi de „chef de la cuisine” Daniel, atent la consecinţele estetice în cea mai pură ortodoxie a noului realism, invitându-le să judece din apropierea plitelor fascinaţia febrilă a înfruptării gurmande a elitelor. După care, exprimă socratic: „Cine nu poate spune ce ştie, nu ştie de fapt ce ştie! Aceasta este «obiectul» artei!”
Arta lui Spoerri învederează în cel mai bun sens o formă de cazuistică socratică. Cel puţin, în partea cea mai amplă a creaţiei sale, cea privind „tablourile-capcană”… O suită nesfârşită de „evenimente memorabile”, conservate „in situ”, evocă tot atâtea „fapte de consum”, întăresc alibiul participării desfătate prin stringenta concreteţe a urmelor de alimente consumate şi a obiectelor cuisiniere de pe mesele abandonate după consumarea ritualică (artistică). Socratic este modul de a convoca partenerii la banchet, urmărind nu atât discursul acestora, trăirile convivilor, faptele vorbite ale acestora, emergenţa sincopată a discuţiilor, cât, mai ales, înlăturarea brutală, cu o suveranitate apocrifă, a contribuţiei lor intelectuale. Rămâne doar urma banchetului în topografia locului; asumându-şi rolul lui Platon, artistul consemnează dialogurile, trage concluziile combinând mintea sa cu epigastrul.
Această formă de filozofie colocvială comportă impresia generală că nu toate alimentele au fost create pentru a fi îngurgitate cu folos şi că nu toate licorile şi libaţiile însoţitoare ale comesenilor produc idei memorabile. Artistul va consemna concomitent o poezie a dialogurilor, părăsind matricea platoniciană; dialogurile sale contemporane (aşa cum le prezintă naturile sale statice) încetează de a mai fi fapte de gândire, devenind mai degrabă fapte de viaţă şi nu dintre cele mai ascetice. Lumea a încetat demult să mai producă masa rituală, ca un fenomen care ţine de partea superioară a trupului, fiind, implicit, o formă de cultură socială împănată cu alegorii savante care explică, în parte senzorial, desfrâul consumerist, dar nu încetează de-a mai fi… încă un fenomen de cultură. Spoerri încearcă să reintroducă în artă sensul mesei şi arta dezgolită de sens, lăsând vederii harababura instaurată nu de minte, ci de firea lacomă a omului.
Secole la rând, artiştii s-au străduit să construiască o fenomenologie a mesei, transformând un eveniment natural, necesar corpului uman, într-un subiect de protocol, indisolubil legat de practica socială, imaginând masa ca o instituţie majoră a civilizaţiei opulenţei şi belşugului, transformând-o într-o practică politică generatoare de sensuri şi subordonări sociologice. Spoerri a abreviat timpul scrierii şi lecturii operei, astfel încât 90% din acesta a devenit nu muncă, ci plăcere care se reduce la un instantaneu final al ei: topografierea acestui tip de hazard, conservarea urmelor, reproducerea lor într-o înlănţuire finală constituie opera.
Venind după o scurtă ucenicie la „curţile” („clôtures”!) lui Jean Tinguely, „sculptorul” Spoerri a scurtat drumul facerii operei şi a exclus abilitatea tehnică a pictorului, preluând prin ricoşeu ingeniozitatea conceptuală carteziană a lui Duchamp, preferând manopera dadaistă cu care era deja familiarizat. Pentru a înţelege mai bine acest sens, să ne imaginăm un artist care face ţăndări obiectele naturii statice, pentru a recompune prin alăturare şi lipire cioburile colorate într-o altă natură cu obiecte şi fructe.
În sensul clamat altădată de Picasso – cu al său cubism analitic şi sintetic – Spoerri a exclus din capul locului distrugerea fizică a acelor obiecte, le-a preluat „ready-made”, dar „a făcut ţăndări” meşteşugul picturii, dându-i alt sens, altă destinaţie, altă motivaţie. Da! Cele ale Noului Realism care s-a dovedit un curent mai rezistent, supravieţuind în arta timpurilor, altfel decât vechiul realism secular.
Lucrările prezente în această expoziţie reprezintă o mică parte din colecţia unui colecţionar clujean sedus de farmecul ideilor lui Spoerri, lucrări achiziţionate cu diferite prilejuri generate de contactul statornic cu opera artistului, unele multiplicate (aşa-numitele Editions MAT), altele în toată splendoarea originalităţii lor, aducând un puternic argument în favoarea artei şi a colecţionariatului de artă.