CULTURA ISTORIEI
Omagiu Transilvaniei
Lavinia Betea
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 12 (568), 23 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-12-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_568_w.pdf
Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Ediţia a II-a, revăzută, adăugită şi ilustrată, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016
Aşa s-ar putea numi facerea „Istoriei Transilvaniei”, operă a prestigioşilor universitari clujeni Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, într-o recentă ediţie revăzută şi adăugită. Prima ediţie, apărută la Editura Eikon, în 2015, s-a epuizat repede, publicul cititor receptând-o ca pe un eveniment. Și nu prin originalitatea temei, Transilvania fiind subiect incitant deopotrivă pentru istoricii modernităţii şi pentru cei ai Antichităţii. ,,Simplul fapt că Transilvania a rezistat aproape o mie de ani – este un miracol”, scria Mircea Eliade în 1935. A ,,rezistat” mai mult, cu identităţi distincte dar în ,,miracolul” unei unicităţi a schimbărilor şi varietăţii, ca provincie a Imperiului Roman, voievodat al Regatului Ungariei în Evul Mediu, principat autonom, provincie habsburgică şi, în fine, ţinut mirific al României.
Audienţa cu totul specială a cărţii a fost proiectată de înşişi autorii ei prin invitarea cititorilor care se pregătesc de centenarul Unirii ,,să înţeleagă cum şi de ce s-a ajuns la mişcarea de emancipare naţională a românilor, care a condus la integrarea Transilvaniei în Regatul României” (p. 14). Pe firul întrebării ,,ce a fost şi ce este Transilvania”, aceştia şi-au asumat rolul de ghizi charismatici şi erudiţi în lunga călătorie de la lumea daco-tracică la generaţia Unirii.
Călătorie memorabilă, s-ar putea spune după lectura ei, prin reuşita unei lucrări simultan erudite şi de popularizare. O erudiţie deloc ostentativă, probată însă prin bio-bibliografia şi expertiza autorilor. Să amintim că temele predilecte de cercetare ale academicianului Ioan-Aurel Pop, specializat în istoria medievală şi modernă timpurie, sunt instituţiile transilvănene, naţiunea medievală, raporturile româno-maghiare, paleografia şi limba latină ca limbă a izvoarelor. Cercetări concretizate în peste 50 de cărţi, tratate şi manuale şi în peste trei sute de studii şi articole, publicate la edituri din ţară şi străinătate. Specializat în istoria modernă a României şi demografie istorică la nivelul unei recunoaşteri internaţionale prin preşedinţia International Commission for Historical Demography (Geneva), profesorul şi cercetătorul Ioan Bolovan a publicat, de asemenea, lucrări şi studii, cât nu încap pe raftul unei biblioteci publice, despre istoria populaţiei Transilvaniei, graniţa militară austriacă, revoluţia de la 1848-1849, istoria instituţiilor culturale, Primul Război Mondial ş.a. Cumulate, rezultatele cercetării celor doi autori acoperă integral capitolele cărţii, ,,detaliu” rar deductibil din lucrările istoriografice cu pretenţii de sinteze.
De pe această platformă şi-au permis ,,luxul” unui stil discursiv consensual cu recomandările lui Aristotel şi – de ce nu? – cu dezirabilitatea ineluctabilă a comunicării precise, concise, clare şi adecvate. Să expui ceea ce îndeobşte e perceput ca greu inteligibil în cuvinte potrivite, a fost şi rămâne, de altfel, harul bunului dascăl, dar şi al savantului. Prin aceasta, ,,Istoria Transilvaniei” devine şi carte ,,de popularizare”.
Spaţiul unei reviste culturale permite însă puţine exemple în acest sens, deşi numeroase fragmente pot fi citate, de-acum, în alte cărţi de istorie. Iată, de pildă, un argument al latinităţii limbii române: ,,Un dac, devenit militar în trupele auxiliare, după 25 de ani de serviciu – atâta dura armata în statul roman – vorbea curgător latina, se purta şi gândea ca romanii. În Dacia erau atât de mulţi veterani, încât ideea de bărbat în vârstă s-a confundat cu cea de vechi soldat, iar în limba română cuvântul «bătrân» (om în vârstă) a fost moştenit din latinescul «veteranus» (soldat în vârstă). Toţi aceşti veterani vorbeau limba latină şi o răspândeau în jurul lor. Singura provincie romană în care bărbaţii în vârstă se confundau aproape cu militarii ieşiţi la pensie a fost Dacia; de aceea, româna este singura limbă romanică în care cuvântul care denumeşte pe omul vârstnic provine din latinescul «veteranus»” (p. 36). Și o explicaţie a originii Iluminismului ardelean, potrivită manualului şcolar de istorie şi, deopotrivă, celui de limba şi literatura română: ,,Cea mai de seamă mişcare iluministă românească a fost Școala Ardeleană, o grupare de intelectuali care au transformat cultura şi mai ales câteva domenii ale sale (istoria, filologia, literatura, etica, pedagogia, filosofia, dreptul etc.) în arme de luptă politică puse în slujba emancipării naţionale. Cum se va fi ajuns la acest lucru? Mulţi învăţaţi încep să creadă că nedreptăţile din lume ar putea fi înlăturate prin răspândirea ştiinţei de carte şi a binefacerilor culturii în rândul celor de jos, între oamenii simpli, în popor. Prin cultură s-ar fi putut – spuneau aceşti savanţi şi scriitori – ca fiecare persoană să se simtă şi chiar să fie liberă, neîngrădită, mai întâi în gândurile sale şi apoi chiar în viaţa sa adevărată. De la persoane, nu a fost greu să se treacă la grupurile mai mari de oameni, în primul rând la naţiuni, adică la acele comunităţi bazate pe unitatea de origine, de limbă, de cultură, de religie etc.” (pp. 187-188).
Cu măiestria îndelung exersată a omului de catedră sunt demontate stereotipuri verbale şi de gândire, precum cele referitoare la ,,durata lungă” (după expresia lui Braudel) a epocii medievale: ,,Cine nu a auzit de expresii precum «evul întunecat», «barbaria medievală», «parcă trăim în plin Ev Mediu»? Toate au apărut în urma Renaşterii (când se considera că imitarea Antichităţii trebuie să fie scopul suprem al creaţiei adevărate) şi s-au întărit de-a lungul timpului, uitându-se operele originale ale unei lumi care a păstrat valorile antice, dar a creat noua arhitectură, sculptură şi pictură, poezia trubadurilor (cântăreţi şi poeţi rătăcitori), scolastica (metodă de învăţare care tindea să îmbine moştenirea greco-romană cu valorile creştine), muzica bazată pe ritm etc.” (p. 49).
Surprize neaşteptate într-o percepţie, să-i zicem clasică, a istoriografiei, vor afla cititorii adeseori prin recursul la surse precum scrisorile unor oameni de rând ori la folclor. Aflăm astfel, din fragmente de viaţă privată, cum a afectat prima conflagraţie mondială şi existenţa necombatanţilor. Abstractelor consecinţe le sunt însă opuse date şi fapte de tulburătoare concreteţe care nuanţează reprezentarea războiului, soldaţilor şi diverselor categorii de victime. Căci obiceiurile, relaţiile şi trăirile tuturor s-au schimbat. Nevestele tânjesc după soţi, ori, dimpotrivă, după folclorul de epocă, se bucură de-a fi scăpat din ,,frâul” bărbatului agresiv sau alcoolic. Dintr-o statistică a vremii reiese şi că ,,dintre militarii de acum, românii dau procentajul cel mai mare dintre cei atinşi de boale lumeşti” (p. 364). Odată rupte zăgazurile, moravurile sunt în continuă relaxare. De neînchipuit înainte, femeile se angajează, după război, în restaurante şi crâşme. Iar poliţia Aradului interzice… nudismul de pe malul Mureşului. Cu aceste şi alte mai mult sau mai puţin pitoreşti artefacte de ,,mică istorie” se fac înţeleşi trăitorii şi făuritorii ,,istoriei mari”.
Cu interes aparte am urmărit capitolul care tratează unirea Transilvaniei cu România. De menţionat că în compoziţia lucrării, deşi motivată tocmai de celebrarea acestui eveniment, părţile naraţiunii se articulează cu măiestria monumentalistului în uzitarea perspectivei. Altfel decât în monografiile cu accente patriotarde, în contextul fondării statului român, ,,variabilele” externe sunt etalate cu onestitatea cercetătorului fidel valorii de Adevăr. În acelaşi spirit s-au selectat şi documentele reproduse. Un singur exemplu: „Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia”, adoptată la 1 Decembrie 1918. Deşi prevederi democratice precum cele citate în rândurile următoare te fac să gândeşti că România Mare ar fi avut alt viitor dacă şi Bucureştiul ar fi achiesat la aplicarea lor: ,,III. …ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională proclamă următoarele: 1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc. 2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională, pentru toate confesiunile din stat. 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament. 4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti. 5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât, cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii. 6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.” (p. 381).
Zonă ocolită îndeobşte de istorici, percepţia contemporanilor evenimentului asupra Unirii e prezentată în logica intereselor şi afectelor fiecărei comunităţi etnice. ,,Fireşte – scriu autorii –, opinia publică din România vedea doar împlinirea visului Marii Uniri şi faptul că toţi românii, «de la Nistru pân’ la Tisa», trăiau pentru prima oară în acelaşi stat naţional românesc. […] Dimpotrivă, opinia publică din Ungaria vedea (şi era învăţată să vadă) numai «dezastrul», «marea nedreptate istorică» […]. În Ungaria, mai nimeni nu vorbea despre majoritatea etnică românească a Transilvaniei, despre populaţia de două treimi din total formată din români, ci despre «Sfânta Coroană», despre «drepturile istorice» uzurpate, despre «revanşă» şi «revizuire» etc. Se mai insinua că românii, «supuşi» o istorie întreagă şi «cu moravuri balcanice», nu vor avea niciodată capacitatea de a administra şi organiza teritoriile «dăruite» lor şi că până la urmă vor capota. […] Și printre români se insinuau gânduri de răzbunare după «mileniul de stăpânire ungurească» […] De aceea, integrarea Transilvaniei s-a produs destul de lent …” (pp. 387-388).
Nu poate trece neobservată prezentarea grafică a „Istoriei Transilvaniei”. Începând cu fragmentarea logică a conţinuturilor, reliefată prin titluri şi subtitluri incitante. Și mai ales prin modernitatea asumării principiului intuiţiei, regulă de aur transmisă formatorilor de tineri de către Comenius. Prin dispunere şi prin raportul dintre textul autorilor, pe de-o parte, casetele cu citate, reproducerile de hărţi, documentele de epocă, fotografiile vechi şi actuale, pe de altă parte, lucrarea se asociază calităţilor de produs art-design. Cu efectul benefic al viziunii „ţării mândre şi binecuvântate între toate de Domnul pe pământ”, cum o elogiase Nicolae Bălcescu.
Cât despre logica naraţiunii, istoricii şi-au exprimat, cu claritate, poziţia şi intenţiile în felul următor: ,,Fireşte, multe luări de poziţie vor fi partizane, trezind vechi nostalgii regeşti şi imperiale, evidenţiind «spiritul de toleranţă» de odinioară, reînviind mitul «civilizatorilor Bazinului Carpatic» sau mitul «bunului împărat» etc. Alte cercetări se vor face – cum s-a mai întâmplat – prin prisma viziunii unilaterale a uneia sau alteia dintre naţionalităţile istorice transilvănene”. Deosebit însă, acest volum, „deşi tinde, cel puţin în cazul de faţă, să nu omită faptele de bază ale niciunui grup etnico-religios din regiune, pune totuşi accentul pe viaţa majorităţii locuitorilor, după cum este şi firesc, pe de altă parte” (p. 9). Un firesc argumentat prin compoziţia etnică actuală a Transilvaniei: din cei circa 7,5 milioane de locuitori, aproape 80% sunt etnici români, aproximativ 16% maghiari, ceilalţi fiind romi, slavi, germani…
Mesajul unui ,,trecut frământat şi destul de diferit de ceea ce s-a întâmplat în alte regiuni ale Europei” (p. 12) se transmite astfel ,,nu pentru încrâncenare şi răzbunare, ci pentru destindere şi înţelegere” (p. 394), într-un veritabil omagiu adus Transilvaniei şi istoriei sale.